La un moment dat, nu mai tin minte in ce circumstante, am auzit o metafora foarte frumoasa referitoare la cum ne raportam la viata noastra si la situatiile in care intram.
Intrebarea cu care incepea metafora era urmatoarea:
Stii care sunt diferentele intre stilul de lupta chinezesc si stilul japonez?
Se spune ca luptatorul chinez pareaza fiecare lovitura si incearca sa te infrunte ‘fizic’, sa se foloseasca de forta ca sa te doboare. E ca un tsunami, pentru el cel mai puternic invinge, asa ca trebuie sa se ciocneasca la propriu de adversarul lui. La final cel mai puternic va ramane in picioare.
Luptatorul japonez, pe de alta parte, este un maestru al eschivei. Forta lui este prea putin importanta, pentru ca nu are de gand sa isi masore muschii. El nu pareaza lovituri, nu se expune, ci doar se fereste din calea loviturilor, pastrandu-si energia.
Se spune ca sunt doua metode de a lua viata in piept.
Poti sa spui de asemenea ca sunt doua metode prin care te raportezi la relatiile cu cei din jur.
Sau poti spune ca e o metafora a evolutiei fiecaruia dintre noi.
Prima metoda tine de cum ne luptam cu toti care ne ies in cale, vrem sa dovedim ca suntem cei mai buni, ca avem tot timpul dreptate. Pentru asta avem nevoie de o energie imensa implicata, pentru ca trebuie sa ii convingem pe cei din jurul nostru. Fereasca cel de sus de conflicte cu tine, adeptul stilului chinez de lupta. Pentru ca daca cineva te contrazice, atunci nu vei mai vedea nimic in jur decat pe adversarul tau pe care trebuie sa il dobori.
A doua metoda tine de evitarea conflictelor mici, care implica degajarea de mari energii si concentrarea noastra pe evolutie. Fiecare cearta pe care o avem, fiecare contra pe care o ducem, fiecare „dreptate” pe care tinem sa o avem.
E o lectie pe care, ca un om impulsiv ce sunt, am invatat-o de multe ori pe propria piele si mi-a luat prea mult sa inteleg. Cu varsta m-am linistit, am invatat sa iau oamenii din jurul meu exact asa cum sunt, sa nu mai iau eventualele situatii conflictuale la modul personal.
Din cand in cand insa ma mai tradeaza temperamentul. Ma trezesc intr-o lupta care nu conteaza. Cand am inspiratie, trag aer in piept si imi pun intrebarile care conteaza:
– Merita lupta asta?
– Se merita sa dau un raspuns?
– Daca raspund provocarii, cum vor evolua lucrurile? Dar daca nu raspund provocarii?
– Ce castig daca am dreptate in raportul cu persoana din fata mea?
– Se merita?
– Ce as putea sa fac in loc sa ma cert cu aceasta persoana?
De cele mai multe ori raspunsurile te vor ghida catre o reactie umana.
Cateodata insa te vei inhama in conflictul respectiv, vei avea dreptatea ta pe care ti-o vei castiga, iti vei infrange „inamicul”, egoul tau va pompa… si iti vei da seama ca esti cu o idee mai singur decat inainte si ca puteai sa iti investesti energia in ceva productiv, care sa ajute.
Incearca sa nu vezi articolul asta ca fiind scris de cineva care sa te invete pe tine cum sa iti duci luptele de zi cu zi.
Sunt doar randurile unui om cu egoul la fel de mare, probabil, ca al tau.
Daniel Zarnescu
PS – La final de an daca vrei sa ajuti o persoana in care crezi si caruia ii vezi potentialul, cel mai bine este sa ii dai cadou un pachet „Jurnalul Generalului”. S-ar putea sa fie cel mai bun lucru pe care il poti face pentru el. Mai multe detalii ai apasand pe imaginea de mai jos.
Sunt curioasa cati dintre voi s-au identificat in stilul de lupta chinezesc si cati in cel japonez…. Personal am renuntat de mult sa merg pana in panzele albe intr-o cearta cu cineva; de cele mai multe ori dreptatea e undeva la mijloc, pt ca fiecare intelege in sensul lui o situatie, si, evident, va incerca sa convinga ca are el dreptate.
Succese tutror!
Cat adevar!
Adevarat din unghiul fiecaruia…insa constructiv, se pot gasi si alte alternative, solutii, insa este nevoie de constientizare, responsabilitate si intelegere personala …a acestora ! Felicitari sincere pentru tot ceea ce faci!
Poate că discuţia privitoare la stilurile de „luptă” chinezesc şi japonez e mai lungă decât felul în care le-ai prezentat tu, Daniel; de exemplu e o mare diferenţă între judo, karate, pe de-o parte, şi aikido – pe de alta, toate trei făcând parte din artele marţiale japoneze. Primele două presupun contactul direct şi opunerea, cel din urmă răspunzând principiului conservării energiei proprii şi utilizării energiei „adversarului”. De aceea se şi consideră că aikido nu este doar o simplă tehnică de luptă, ci îndeosebi un stil de viaţă…
Însă ai dreptate, în esenţă, în articolul tău. Şi eu sunt curios câţi dintre noi se identifică cu lupta directă, prin opunere şi „rezistenţă”, şi câţi au învăţat, şi ştiu, relaţionarea ergonomică, fără a-şi implica orgoliile proprii, ego-ul. Cred că e foarte răspândită confuzia între SINE şi EGO, de altfel societatea modernă educă tinerii şi dirijează în mod deliberat adulţii înspre a reacţiona prin prisma orgoliilor şi a supradimensionării ego-ului, înspre a reacţiona în loc de a acţiona.
Mă bucur să văd că mai există astfel dialoguri, aşa cum tu iniţiezi aici prin preocupările tale. Îţi doresc mult succes, şi ţie, şi cititorilor tăi, şi tuturor acelora care se autocunosc şi se descoperă.
Cu prietenie,
Mihail
P.S.:
Silvia: adevărul nu prea e la mijloc, după părerea mea. El se află, de cele mai multe ori, undeva ÎNTRE cele două „tabere”, dar nu neapărat la mijloc. „Mijlocul” e o obişnuinţă de limbaj, care limitează considerabil posibilitatea colaborării. Dacă nu există comunicare reală, vorbim de confruntare şi de „tabere”. Dacă există comunicare, şi parteneriat, atunci atenţia se concentrează spre soluţionări, şi nu pe probleme. Da, fiecare înţelege în felul lui o situaţie – şi e normal să fie aşa! Dar nu e normal să încerce să-l convingă pe celălalt că are dreptate; unde mai e, în acest caz, respectul faţă de liberul arbitru al celuilalt?
Mădălina T: „cât ” adevăr? Poate fi măsurat? Sau e unul singur? 🙂
Maria: ai dreptate, adevărul e relativ… dar la ce nivel e valabilă asta? La nivel de sistem, la nivel ridicat. În viaţa de zi cu zi, adevărul e relativ sau e unic? 🙂 Şi, aşa cum spui, conştientizarea, responsabilitatea şi, mai ales, deschiderea şi abordarea nonconflictuală fac parte din competenţele celor care caută progresul real, şi care urmăresc obţinerea unor rezultate constructive. A demonstra cu obstinaţie că ai dreptate nu foloseşte decât propriilor orgolii. Mai ales că, aşa cum ne demonstrază şi istoria lumii şi a civilizaţiilor, viaţa nu e făcută după dreptatea individului. Universul, ca sistem, are cu totul alte legi de funcţionare…
Am constientizat genul chinezesc de comportament, la mine. Se isca un conflict, indiferent de motive, iar in mintea mea patrunde „inamicul”, acel stereotip al omului care face totul dinadins sa te calce pe nervi…si exact ca si cu agentii din Matrix, poate lua forma oricarui om din peisaj…
Apoi mintea mea rationalizeaza ca am tot dreptul din lume sa pornesc intr-o lupta, sa-mi zdrobesc inamicul… nici nu se pune problema ca nu ar trebui sa fac asta…as fi un fraier daca as cauta altfel de solutii, mai productive, specifice japonezilor.
E atat de interesant cum in astfel de momente, mintea mea apeleaza la cele mai profunde simpatii si antipatii ale mele ca sa ma convinga sa ma implic in acel conflict. Pare ca se va sfarsi lumea daca eu nu ma lupt cu cel din fata mea…pff…:)
In copilarie, aveam o persoana apropiata care ne incuraja la astfel de atitudini…acea persoana era in razboi cu toata lumea, si era o eterna victima a celorlalti…voi analiza cu atentie aceste aspecte.
Multumesc pentru calitatea informatiilor. Sunt sigur ca imi vor fi de mare mare folos!
Foarte frumos scris!
Si da, recunosc. De multe lupt si investesc prea multa energie si cel mai important TIMP in ceea ce nu se merita.
Se spune ca EGO creste odată cu dezvoltarea ta personala si sunt de acord cu aceasta afirmație
Se spune ca luptatorul chinez pareaza fiecare lovitura si incearca sa te infrunte ‘fizic’, sa se foloseasca de forta ca sa te doboare. E ca un tsunami, pentru el cel mai puternic invinge, asa ca trebuie sa se ciocneasca la propriu de adversarul lui. La final cel mai puternic va ramane in picioare.
Luptatorul japonez, pe de alta parte, este un maestru al eschivei. Forta lui este prea putin importanta, pentru ca nu are de gand sa isi masore muschii. El nu pareaza lovituri, nu se expune, ci doar se fereste din calea loviturilor, pastrandu-si energia.
Am regasit aici definitia aikidoului….
In primul rind ses
..deci::.-).in primul rind sesisez calitatea comentariilor la artcolul tocmai citit.
Se poate trage o singura concluzie. raspusuri de calitate la un artccol exceptional.
Din pacate uneori si la mine mai razbate din cind in cind latura impulsiva pe care o domolisem cumva de-a lungul timpului.Insa din cind in cind reiese cu fortza la suprafa.
Imi doresc sa o stapinesc cumva si imi doresc calm si intelepciune.
Iar tie , Daniel, la fel de multa inspiratie in drumul tau frumos si poate citeodata si anevoios insa fara indoiala deosebit.
Cu drag,
Cristina
Eu folosesc mai mult stilul romanesc de lupta: ii rad in fata celuilalt pana innebuneste, o lasa balta si imi da dreptate…. acum, lasand gluma la o parte, cred ca ma identific mai mult cu stilul de lupta chinezesc, dar eu nu prea ma cert, doar ca imi mentin pozitia ferm , in timp ce celalalt se enerveaza, eu incerc sa raman calm si sa ii prezint argumente logice, dar aproape intotdeauna ma ia rasul inainte de a reusi sa spun ceva…… deci, eu va recomand sa respectati cu strictete un citat (l-am luat dintr-o carte, nu mai stiu al cu e): ,,nu lua viata prea in serios, oricum nimeni nu a iesit in viata din ea”….
Este f important sa ai dreptate , nu merita sa te agiti pentru nimicuri si sa ti consumi energia , dar este important sa ai dreptate, in cazul in care ai, sa stii sa vorbesti si sa ti spui punctul de vedere elegant si convingator, cand vezi ca cineva cu potential greseste il faci sa si dea seama ca nu e chiar asa cum crede, dezbateti argumente pro si contra si ajungeti la o concluzie , daca argumentele lui sunt mai solide recunosti , pentru asta iti trebuie ceva maturitate , si apoi mergeti mai departe impreuna pentru acea cauza sau orice ar fi ..acea „victorie” sau „infrangere” nu trebuie luata ca pe o hrana a ego ului sau un trofeu ci ca pe un pas in plus spre evolutie , pentru a avea cat mai multi oameni pe aceeasi unda si a convietui in liniste si pace:) , dar bineinteles pentru a realiza aceasta evolutie trebuie maturitate, suntem avizi de putere si dominare , genetic:) incercam sa ne educam f mult pentru ca , constientizam lucrul acesta , trebuie lucrat incontinuu…o singura abatere e de ajuns intr un moment cheie si se poate produce o „catastrofa”.
O lupta fara invinsi si invingatori va urez!
E ok atata timp cat contrazicerile se poarta la un nivel disciplinat.. dar exista acele persoane cu care nici macar nu poti sa iti impartasesti convingerile, nu apuci sa iti deschizi gura pentru ca ei deja isi sustin convingerile lor si clar nu mai e loc si de ale tale.. si atunci in cazul de fata cu persoanele respective nu mai e vorba de ati impartasi si tu convingerile (daca ai sau nu dreptate), lupta se duce CUM faci sa arati acelor persoane ca pe lume mai pot exista si alte convingeri DECAT ALE LOR.