DOCTOR VASILIU



Doctorul Vasiliu este plin de metafore. În criză de timp, cu taică-miu care nu vorbeşte cu mine decât pe ocolite, cu frate-miu care nu ştie decât ce îi spunem noi... am decis să aud o a X-a opinie.

La peste 60 de ani, părul alb, cât a mai rămas din el, cu un zâmbet care pare fals, dar cu o voce care arată că îi pasă. Nu am avut doctor să vorbească atât de mult cu mine.

"Câteva luni. E o problemă de timp. Nu vreau decât să te fac conştient de ceea ce o să urmeze.

Imaginează-ţi o casă de 4 etaje care arde şi tu eşti pompierul. Stadiul IV înseamnă că toată casa e în flăcări şi că tu ai ajuns prea târziu. Închizi gazul, dar arde de la sistemul electric. Uzi un etaj, dar se prăpădeşte celălalt.

Stadiile 3 şi 4 sunt nevindecabile."

"Nu pot face nimic?"
"Poţi să ameliorezi. Depinde dacă suportă citostaticele. Fiecare serie de citostatice îi mai dă o lună de viaţă. Dar şi cu citostatice este doar să tragi de timp, pentru că se extinde şi metastazele astea devin rezistente."

E o luptă de gherilă. Mă simt inutil. Mic. Îmi vine să urlu. Aştept o soluţie şi nu are cine să mi-o dea. Parcă trăiesc într-un vis, totul se mişcă cu încetinitorul.

Vasiliu zâmbeşte iar cu un zâmbet forţat şi fals. Are o detaşare incredibilă şi vorbeşte de moarte şi de propria mea mamă cu o lipsă de empatie incredibilă.

Cel puţin m-a anunţat de la început de asta, că lui îi e uşor să vorbească şi să înţeleg că el doar spune lucrurilor pe nume.

"Eu zic să o ţii la spital acolo, au citostaticele, spre deosebire de alţii."

Eterna problemă cu spitalul. Îi zic că e debusolant să vezi cum se moare pe capete în jur. Este un spital în care se aduc bătrânii şi lăsaţi să moară.

Pentru psihic este îngrozitor să stai în aceeaşi încăpere cu o bătrână de 80 de ani care doarme, se cacă pe ea de 3-4 ori pe zi şi e schimbată o singură dată.

Vasiliu îmi povesteşte de un doctor bătrân şi bolnav de cancer care a refuzat tratament de morfină, pentru durere, la spital. A venit de câteva ori, timp în care au murit colegii de cameră, unul câte unul. A zis că mai bine acasă şi singur, decât cu psihicul şvaiţer.

"A vrut să mă convingă să îl eutanasiez. Bineînţeles că am refuzat. L- am întrebat dacă îi face nevasta injecţiile cu morfină, dar nevastă-sa renunţase de mult să mai aibă grijă de el. Mi-a zis că şi le face singur. Când a dat să plece, i-am zis cu subînţeles să aibă grijă să nu îşi facă mai multe decât trebuie.

Bineînţeles că nu şi-a făcut. Mie îmi cerea să îl ajut să moară, dar el singur nu a făcut niciun pas către asta. Aşa este omul."

"Ştii cum suntem noi la conferinţele internaţionale? Se discută pe subiectul <<cum îţi alegi doctorul?>>. Toate ţările vorbesc de psihologia doctorului de succes, de cum vorbeşti, de personalitatea lui, de dorinţa de a sări în ajutor şi a-ţi da interesul.

La noi ştii cum se aleg doctorii? Pot fi ei cât de buni posibil. Pui o singură întrebare: <<ai citostatice?>> Dacă nu are şi nu poate să facă rost, îi strângi mâna şi pleci la următorul, indiferent de personalitatea lui.

Raze nu putem să îi facem, nu e recomandat cu apă la abdomen. Dar şi acolo avem programări care durează luni de zile. Ăsta este sistemul."

Aura stătea lângă, se uita la mine tristă. Şi-a adus aminte că ea e în stadiul 3 şi că nu mai are mult şi ajunge ca mama mea.

"Oricum, dacă doctorul şi-a dat acceptul să facă citostatice, înseamnă că încă este puternică."

Prima veste bună.

"Niciun medic nu riscă să bage un pacient pe citostatice când este corpul nu mai rezistă. Dacă din starea de veghe mama ta zace jumătate din timp şi nu se dă jos din pat, nu e capabilă să ţină citostaticele."

"Eu ştiu că se plimbă pe hol noaptea, nu poate să doarmă de durere."

"E bine.. Eu am avut un pacient care nu putea să se ridice de pe targă şi voia citostatice pe propria răspundere. L-am refuzat. Era prea târziu. M-a dat în judecată pentru malpraxis că am refuzat să îl vindec. Malpraxis ar fi fost dacă îmi dădeam acordul.

Niciun doctor nu îşi dă acordul când corpul nu mai rezistă. E ca şi cum la acea clădire care arde în flăcări, dacă tu vii şi vrei să o stingi, dărâmi grinzile cu jetul de apă.

Nu mai ai ce face."

Îi sună telefonul, urări de 'la mulţi ani", camera pentru mine se învârte. Îi fac semn Aurei să plecăm, dar îmi răspunde, tot prin semne, că nu e politicos să nu aşteptăm până la capăt. Este prima oară când înţeleg cu adevărat, dar simt nevoia să fug.

Reiau eu discuţia:

"Pentru liniştea mea. Ştiu că nu are rost să mă gândesc la ce ar fi fost dacă aş fi făcut altfel. Când s-a descoperit apa la plămâni în ce stadiu era?"

"Stadiul 4. Nu aveai ce să îi faci. Boala nu este de acum, este de câţiva ani. Asta e problema cu organele interne, sunt şanse foarte mari ca atunci când afli, deja să fie prea târziu.

Dacă se agravează, ai putea să o duci la Fundaţia Sfânta Irina. Depinde însă de cum o să reacţioneze. Este o clinică mai aparte. Asistentele nu sunt în alb, sunt în negru. Se merge mult pe religiozitate, pe spiritualitate. Unii oameni se simt mai bine acolo, în ultimă fază."

"Dacă mama a reacţionat negativ pentru că e în spitalul de bătrâni şi crede că am dus-o acolo să o omorâm, dacă o duc la spital de maici cred că o să reacţioneze şi mai urât."

"Am avut o situaţie de genul ăsta. Un pacient m-a chemat la el şi am întârziat cam o oră. Când am ajuns la el, era scandal mare. Ieşea un popă afară din casă, fusese chemat de nevasta bărbatului.  Credea că e pe moarte.

Atunci mi-am dat seama că pacientul meu aştepta un halat alb şi s-a trezit cu un halat negru în faţă. A fost un şoc. Se prea poate să nu reacţioneze bine, dacă nu o pregăteşti. În loc să vadă asistente, să vadă călugăriţe."


Printr-un simplu SHARE poți face cunoscută această cauză importantă


Apreciez foarte mult dacă îmi lași un comentariu cu părerea ta despre scene.