CALMANTE



Mă plimb pe holul mizer, căutând o asistentă. Totul în spitalul ăla e groaznic… şi este o tăcere mormântală din partea bolnavilor. Sunt resemnaţi. Unii se plimbă sprijinindu-se de pereţi, căutând toaleta. Alţii sunt ajutaţi de rude ca să facă mişcare de-a lungul culoarului.

Linişte mormântală. Din când în când se aud zgomote, ca într-o piesă morbidă: zgomote de metal pe gresie, zgomot de metal pe metal, târşâitul picioarelor pe gresie, pe ici pe colo un geamăt.

Mă duc până în capătul holului, către încăperea unde ştiam că găsesc un cadru medical. Camera este goală. Uşa larg deschisă, o masă plină de dosare, un calculator vechi, foarte multe sertare, unele deschise, altele nu. Sunt obosit. Înfrânt. Caut în mine speranţa, dorinţa de luptă, dar nu o mai găsesc. Iar dacă eu nu o găsesc, înseamnă că întreaga lume este  înfrântă. Nu mai există ordine în ceea ce se întâmplă, nu mai există claritate, nu mai văd cum pot influenţa evenimentele. Văd doar haos, cum totul se învârte în jurul meu, independent de mine, cu o finalitate ştiută de toată lumea.

Cumva refuz să cred că eu am devenit parte din haos şi că totul se îndreaptă în aceeaşi direcţie. Chiar şi eu sunt parte din tablou, un satelit care se mişcă în haosul general, pe o linie definită. Fără viaţă.

Dacă mă uit din exterior la toată scena şi încerc să nu mă las influenţat de starea în care sunt, văd o persoană înfrântă, care face parte din peisaj. Eu sunt copilul care are un părinte pe patul de moarte. Ca mulţi alţi copii pe care îi văd pe acel culoar. La fel de livizi, la fel de lipsiţi de putere. Apoi sunt consorţii, şi ei parte din mecanismul ireversibil. Lipsiţi şi ei de energie, căutând o urmă de speranţă, care nu mai vine niciodată.

Apoi sunt infirmierele şi asistentele. Ele au energie, prin contrast, dar sunt parte din acelaşi tablou. Nici ele nu au speranţă, ci doar îşi fac treaba. Au depăşit de mult stadiul în care se implică emoţional, sunt nişte mercenari care vânează bani şi care înţeleg foarte bine rostul acelui salon. Pentru ele fiecare pacient va muri mai devreme sau mai târziu între acei pereţi. Îi vor găsi în pat, înţepeniţi, cu gura deschisă, cu ochii ficşi; vor arunca peste ei un cearceaf şi apoi vor completa nişte formulare. Apoi vor veni brancardierii, vor lua pacientul şi îl vor duce la morga spitalului prin acelaşi lift prin care vin deseori şi vizitatori.

Nu îţi imagina că vizitatorii reacţionează în vreun fel anume, pentru că dacă au ajuns acolo, deja fac parte din acel univers. Sunt sateliţi care se mişcă în haosul general, pe o linie bine definită şi fără control asupra ei. Fără viaţă. Corpuri drenate emoţional, private de somn şi încărcate de griji care nu se mai exprimă. Griji înfundate precum o ţeavă care gâlgâie sinistru, dar prin care nu mai curge apă.

Iar camera în care a murit un pacient devine ultima locuinţă pentru alt pacient. Care ştie ce se întâmplă şi care nu se mai poate opune. Cu toţii fac parte din acelaşi mecanism, iar mecanismul funcţionează ciclu, după ciclu, după ciclu.

Rămân sprijinit pe peretele din faţa încăperii tehnice până când apare asistenta. Este una dintre cele mai antipatice asistente de până acum, dar pun asta şi pe seama lipsei mele de reacţii. Pe măsură ce trece timpul, personalul medical devine din ce în ce mai agresiv şi nesimţit, cumva în contrast cu modul în care te simţi tu.

“Ce vrei? Nu ţi-am spus că vin eu la tine?”
“Mama… are dureri. Încă un calmant, dacă se poate.”

Îi întind 5 lei şi se înmoaie. Îi bagă repede în buzunar, coboară vocea.

“Vin în 5 minute.”

Dialogul în sine este static. Mi-e somn. Sunt obosit. Mă duc agale către rezervă, ca să îmi iau rămas bun de la ea.

***

Când să ies din spital, văd o foaie pe o uşă.

"Îngrijirea paliativă este o abordare care îmbunătăţeşte calitatea vieţii pacienţilor şi a familiilor lor care fac faţă unor probleme asociate cu o boală ameninţătoare de viaţă, prin percepţia şi autoevaluarea suferinţei, însemnând identificarea precoce, evaluarea impecabilă şi tratamentul durerii şi al celorlalte probleme fizice, psiho-sociale şi spirituale.

Scopul: oferirea suportului şi a îngrijirilor pentru pacienţii aflaţi în ultima fază a bolii astfel încât ei să trăiască cât mai confortabil posibil."

Mi-am tras geaca pe mine şi am ieşit în frigul crâncen de afară. -8 grade pe termometrul de la maşină. O să fie din ce în ce mai greu.


Printr-un simplu SHARE poți face cunoscută această cauză importantă


Apreciez foarte mult dacă îmi lași un comentariu cu părerea ta despre scene.