Lectiile muntelui Everest

15 Oct

everestZilele trecute am iesit la o cafea cu Letitia Batfoi, cofondatoare a Institutului Roman de Training. Ne stim de cativa ani buni, de cand a ajuns intr-o tabara organizata de mine si de Gratian Sonu, partenerul meu.

Cumva ne-am simpatizat de la inceput, am devenit coach-ul ei pentru o perioada de timp si, din cand in cand, ne mai consultam pe anumite proiecte si punem la cale parteneriate.

Este genul de femeie foarte puternica, dar emotionala in acelasi timp, care conduce o echipa de peste 30 de oameni, cu o capacitate de munca extraordinara, dar si cu inclinatii catre zona de spiritualitate si contributie. Daca te apuci si vorbesti cu ea, risti sa treaca timpul si sa nu te mai poti opri, mai ales ca are povesti fascinante: a calatorit in Tanzania, Nigeria sau Vietnam, a urcat pe Kilimandjaro si, ca sa iti poti face un profil complet, din cand in cand o mai gasesti la masa la cherhanaua din Vama Veche, atunci cand isi ia cateva zile de pauza de Bucuresti.

Insa in ziua in care ne-am intalnit, nu era chiar in apele ei.

“Daniel, ce mi-ai facut.“

Nu stiu cum se face, dar in ultima vreme aud replica asta din ce in ce mai des. Am ridicat din sprancene mirat si am asteptat sa vad ce imi spune.

“Am fost aseara la (filmul) Everest, pe care mi l-ai recomandat. Nu am putut sa dorm toata noaptea. Imi venea sa te sun la 1-2 noaptea si sa te cert.

La jumatatea filmului mi s-a facut frig, am tremurat pana la final. Am trait fiecare scena din film cu foarte mare greutate.“

Si eu, naivul, credeam ca o sa ii placa. Stiind ca a urcat pe Kilimandjaro, m-am gandit ca o sa aprecieze recomandarea mea, care, in esenta, este povestea unei expeditii pe Everest prinsa de o furtuna in varful muntelui. Se pare insa ca am deschis o cutie a Pandorei.

“Eu am trait partial experienta. Si vazand filmul, am trait niste emotii foarte contradictorii. Kilimandjaro are aproape 6000 de metri, pe cand Everestul are aproape 9000.“

Kilimandjaro este considerat un munte usor, in comparatie cu Everest. Nu are ghetari de escaladat, nu are zapada pe el. Are doar diferente imense de temperatura si aer rarefiat, care iti da batai de cap. Cu toate astea este unul dintre cele 7 varfuri cautate de alpinisti (7 summits) – care calculeaza cei mai inalti munti de pe fiecare continent. Desi este un munte usor in comparatie cu Everestul, in medie, anual, pe varful Kilimandjaro mor intre 3 si 7 persoane – din cauza efectelor altitudinii mari (edem pulmonar sau cerebral), epuizare, hipotermie sau diverse accidente.

Letitia se alaturase unei expeditii – ca sa urce pe varful Kilimandjaro, fiind cea mai lipsita de experienta din tot grupul. Toata expeditia a durat 7 zile. S-a plecat de la baza muntelui, dintr-o jungla cu temperaturi de peste 45 de grade, ca sa inopteze pe munte la temperaturi de -38 de grade (la nivel de perceptie, din cauza vantului necrutator).

Diferentele de temperatura pe care le resimteai pe parcursul a 24 de ore erau imense: ziua aveai de infruntat temperaturi de 30 de grade, iar noaptea scadea la constant la -10, -20 de grade.

“Diferentele de temperatura au fost imense de la baza la varf. La un moment dat tot ce mai vedeai pe munte erau pietroaie si niste ciori imense. De pe la 4000 de metri incolo au disparut si ciorile si am ramas doar noi cu pietroaiele. Nici un fel de animal, doar noi, pietroaiele si o temperatura care scadea din ce in ce mai mult.

Pe masura ce urcai, aveai din ce in ce mai mari probleme de respiratie, aerul fiind foarte rece si foarte rarefiat. Ne opream si inoptam cu scopul de a ne aclimatiza, pentru ca nu ne mai asculta corpul. La inceput, din cauza lipsei de oxigen, ajungeai sa nu iti mai simti membrele.

Nu imi mai simteam mainile. Nu imi mai simteam picioarele. Nu imi mai simteam buzele. Nu imi mai simteam limba. Nu mai aveam gust.

Iar senzatia era foarte ciudata: nu imi simteam picioarele, dar in acelasi timp ma uitam la ele cum se misca. Stiam ca le am doar pentru ca le vedeam, dar nu le simteam.

Am invatat sa respiram pe munte. Daca noi avem tendinta sa respiram profund, acest lucru poate fi fatal pe munte, pentru ca expiri tot oxigenul din plamani iar cantitatea de oxigen care intra este mai putina. Cand respirai profund, te durea capul, vomitai, bratele si picioarele iti amorteau si mai tare. Asa ca ghizii ne-au facut instructaj sa respiram sacadat si superficial.

Pas cu pas si respiratie cu respiratie.

Iar pe masura ce urcam mai sus, ghidul venea si ne intreba din jumatate in jumate de ora: mai poti?

Cand nu iti mai simti mainile si picioarele, cand ai probleme cu respiratia, deja corpul si creierul nu iti mai transmit mesajele corecte. De fiecare data am raspuns: DA, MAI POT.

Si de fiecare data ghidul imi spunea: Am trecut de 4000 de metri, de acum incolo nu mai vine niciun ajutor dupa noi. Fiecare pas pe care il faci inainte, trebuie sa fii constienta ca trebuie sa il faci si inapoi. Esti pe cont propriu!

Pe masura ce imi povestea, stiind filmul foarte bine, stiind cazul real din spate, pe care l-am documentat dupa ce am vazut filmul, citind cartea lui Krakauer, cel care supravietuise expeditiei din ’96 de pe muntele Everest, mi-am dat seama prin ce a trecut Letitia pe Kilimandjaro.

Nu am putut sa nu o intreb:

“Ai ajuns pana in varf?“

“Nu. Eram la ultima baza, am avut prea putin timp de aclimatizare. Cu o noapte inainte sa atacam varful, in cort, am facut apnee in timp ce dormeam. Nu mai respiram.

Cel cu care dormeam in cort si-a dat seama ca e ceva in neregula si m-a lovit cu pumnul de doua ori in piept. Mi-am revenit, eram foarte ametita. Daca nu intervenea el, probabil ca eram moarta.

A venit asistentul ghidului, mi-a zis sa ma concetrez pe respiratie si sa astept. Si apoi am vrut sa ma duc pana la toaleta. M-a intrebat daca pot sa ma duc singura, i-am spus ca da.

Erau mai putin de 15 metri pana la toaleta. Am iesit din cort si in acei 15 metri, desi eram convinsa ca pot sa ii parcurg, am cazut in genunchi de 3 ori. Nu ma aclimatizasem cum trebuie.

Apoi a venit asistentul si m-a intrebat daca pot sa urc pana in varful muntelui. I-am spus ca pot. Mereu spui ca poti, cand esti pe munte, e ca un reflex. S-a gandit si pana la urma a acceptat. Mi-a zis ca ramane in urma cu mine si mergem incet.

Dar apoi a venit ghidul, mi-a facut un control sumar si a zis: Nu urci. Ne astepti aici. Nu imi asum riscul.

Si asta a fost. Am stat in cort si i-am asteptat pe ceilalti.

A fost o problema strict de aclimatizare. Exact la baza de sus am stat cel mai putin, trebuia sa plecam la miezul noptii ca sa prindem rasaritul pe varf. Cat i-am asteptat pe ceilalti sa se intoarca, deja ma aclimatizasem, respiram perfect si nu mai aveam nicio problema.

Si uitandu-ma la Everest, eu am avut problemele astea la 5000 de metri. Oamenii aia erau la peste 8000. La noi a durat 7 zile, la ei toata expeditia dureaza 2 luni. Groaznic.”

Filmul Everest

Atentie! Daca nu ai vazut filmul inca si nu suporti “spoilerele” = nu citi mai departe!

Filmul “Everest” a aparut in 2015 pe marile ecrane si are o distributie exceptionala: Jason Clark, Sam Worthington, Emily Watson, Keira Kneightley, Josh Brolin, Jake Gyllenhaal, Robin Wright, John Hawkes.

Povestea este inspirata dintr-un caz real foarte mediatizat la vremea respectiva, cand doua expeditii comerciale, Adventure Consultants si Mountain Madness, sunt suprinse de o furtuna puternica in ziua in care au atins varful Everestului.

Rezultatul a fost dramatic – nu mai putin de 12 persoane murind in perioada de ascensiune, numarul deceselor crescand la 15 pana la finalul anului. A fost anul cu cel mai mare numar de oameni morti pe Everest la perioada respectiva, recordul mentinandu-se pana in 2014, cand o avalansa a provocat 16 decese. In 2015, in urma unui cutremur in Nepal care a provocat o serie de avalanse, “recordul” a fost inca o data batut, inregistrandu-se nu mai putin de 18 decese.

Filmul este extraordinar, plin de tensiune, iar in momentul in care l-am vizionat la cinematograf, cel putin jumatate de sala plangea in hohote.

Scurt istoric

Muntele Everest, la cei 8848 de metri, este cel mai inalt din lume, motiv pentru care a generat o atractie explicabila pentru alpinistii din intreaga lume. Mult timp escaladarea muntelui a fost considerata imposibila din punct de vedere anatomic.

Se credea ca omul nu este construit pentru a supravietui la aceasta altitudine. Ba chiar de la 8000 de metri incolo – avand in vedere temperaturile extrem de scazute si a oxigenului care scade la o treime din cantitatea normala pe care o respiram noi – se considera ca ai intrat in “Zona Mortii”.

Asta inseamna ca, odata ce depasesti aceasta altitudine, corpul tau moare (se degradeaza) si ai nevoie sa te intorci foarte rapid ca sa te poti recupera. Simptomele sunt dramatice: ai probleme constante cu respiratia, nu mai poti manca, slabesti foarte mult (zeci de kilograme cateodata), nu mai iti simti corpul, creierul slab oxigenat functioneaza la parametri redusi, limbajul este foarte greoi.

John Krakauer, jurnalistul care a supravietuit expeditiei din 1996, povestea in cartea “Into the thin air” ca toti cei care depaseau altitudinea de 7000-7500 de metri incepeau sa se comporte ca si cum ar suferi de retard. Apareau halucinatii, deciziile deveneau inexplicabile, miscarea greoaie, limbajul deficitar.

Majoritatea celor care mor in incercarile lor de a ajunge in varf, in afara de accidente (avalanse sau alunecari in prapastie), mor de epuizare, in somn. Pur si simplu se opresc sa se odihneasca, nu se mai pot ridica si adorm. Asta pe langa riscurile edemului cerebral (cand creierul se umfla si pune presiune pe craniul rigid) sau a edemului pulmonar (din cauza cantitatii reduse de oxigen) – si care pot fi mortale, daca nu revii rapid la altitudini mai mici.

In 1953 se intampla “imposibilul”, totusi, cand doi temerari, britanicul Edmund Hillary si serpasul nepalez Tenzing Norgay, reuseau sa atinga varful Everest pentru prima oara, folosindu-se de butelii de oxigen.

Vestea reusitei lor a coincis cu incoronarea Reginei Elizabeth a Marii Britanii (aceeasi regina din zilele noastre), ceea ce a dus la o sarbatoare nationala in intreaga tara si a fost privita drept un semn bun pentru britanici.

Urmatoarele expeditii reusite au venit, cu greu, in 1956, in 1957 si in 1963. Everestul, desi cucerit, inca era privit cu teama.

everest6

In 1978 Reinhold Messner si Peter Habeler reuseau sa ajunga in varf fara ajutorul buteliilor de oxigen, ceea ce a dat nastere unei psihoze a recordurilor pe Everest. Prima femeie deja reusise sa atinga varful in 1975, in persoana japonezei Junko Tabei.

Acelasi Messner a fost prima persoana care a reusit sa ajunga singur in varf, in urma unei expeditii solo, in 1980, la fel, fara oxigen. In 1988 neozeelandeza Lydia Bradey devenea prima femeie care sa ajunga in varful Everestului fara ajutorul buteliilor de oxigen.

La inceputul anilor ’90 deja era un lucru comun ca sa urci pe munele Everest si a dat nastere comercializarii expeditiilor. Oameni normali, fara o experienta extraordinara in domeniu, plateau sume imense de bani (zeci de mii de dolari) companiilor care se specializasera in a-i ghida pana pe varf.

Rob Hall, protagonistul filmului Everest, in 1996, era un adevarat erou in Noua Zeelanda. Reusise sa ajunga in varf de nu mai putin de 4 ori (in 1996 a fost a 5-a oara), recordul absolut la vremea respectiva a unei persoane non-nepaleze. Mai mult de atat, ca si ghid, insotise nu mai putin de 39 de persoane pana in varf – fara sa aiba vreo victima, ceea ce il facea unul dintre cei mai cautati specialisti din lume.

Insa, desi atingerea varfului devenise oarecum banala, rata de mortalitate era in continuare extrem de mare: in 1996 o persoana murea la fiecare patru care atingeau varful. In 2015 rata de mortalitate este mult mai mica: pana astazi au reusit sa escaladeze Everestul peste 4000 de persoane si au murit, in incercarea lor, aproape 300 persoane.

Comercializarea muntelui Everest a venit cu un cost ridicat pentru Nepal: poluarea a inceput sa isi faca simtita prezenta, in special din cauza zecilor de mii de butelii de oxigen lasate pe munte. Pe langa asta din ce in ce mai multi oameni se gasesc pe munte cand se apropie perioada propice de escaladare, rezultand o “inghesuiala“ pe versanti de zeci de oameni, de multe ori in zone periculoase, care asteapta in frig sa le vina “randul” sa escaladeze versantii.

Ca un fapt interesant, corpurile celor decedati raman pe munte de cele mai multe ori, din cauza riscurilor la care se supun cei care incearca sa le recupereze. Nu o singura data cei care au incercat sa aduca un corp la baza de jos au murit in incercarea lor.

Una dintre regulile nescrise ale muntelui spune ca la peste 8000 de metri daca o persoana nu mai este capabila sa se tina pe picioare, atunci este lasata acolo, pentru ca riscul de a o ajuta este prea mare. Sunt foarte multe situatii in care oameni constienti, care se odihneau, dar care nu se mai puteau misca, desi puteau sa comunice cu cei care treceau pe langa ei, erau lasati sa moara.

Este un risc asumat si un cod al muntelui Everest.

everest5

Filmul Everest – o exceptie a Hollywood-ului

Cand am vazut Everest, ca de fiecare data cand vad un film inspirat dintr-un caz real, am simtit nevoia sa fac paralele si sa documentez intamplarea efectiva. De obicei primul lucru pe care il observ este dramatismul exacerbat cu care Hollywood ecranizeaza cazurile reale. De obicei povestile sau scenele sunt, in mod voit, exagerate, pentru a prinde la public.

Citind despre tragedia din 1996 am avut, pentru prima oara, senzatia ca filmul efectiv a diminuat dramatismul – pentru ca nu a reusit sa surprinda tot ce s-a intamplat atunci in doar doua ore.

In 1996 Rob Hall, fondatorul companiei Adventure Consulting, si Scott Fischer, fondatorul companiei Mountain Madness, au adus, in incercarea de a se promova, jurnalisti care sa escaladeze cot la cot cu ei.

Tocmai prezenta acestora a dus la mediatizarea excesiva a cazului, mai ales ca, din echipa lui Rob Hall, singurul care a atins varful si s-a intors in viata a fost tocmai John Krakauer, jurnalistul trimis de revista Outdoor.

John Krakauer a avut nevoie de ani de psihoterapie dupa experienta respectiva si a declarat, mult mai tarziu, ca decizia de a se duce in aceasta expeditie este una pe care o regreta. Asta desi a dus la nasterea romanului “Into the thin air” – bestseller, castigator a zeci de premii si nominalizat la premiile Nobel pentru literatura.

La intrebarea “Preferai sa nu te duci si cartea sa nu fie scrisa” a raspuns extrem de direct: “Da, as fi preferat nu ma duc si sa nu am pe constiinta moartea atator oameni. Macar intr-o mica masura ma simt responsabil pentru toti cei lasati in urma.“

Cartea este una extrem de bine documentata, dar care iti provoaca o senzatie de frig si neputinta pe parcursul lecturarii ei.

Cauzele tragediei de pe Everest

Dupa ce am urmarit filme cu supravietuitorii tragediei, dupa ce am articole si interviuri cu cei implicati, am pus mana pe cartea “Into the thin air”, scrisa de Krakauer.

Cartea este scrisa de catre un om care nu a putut sa treaca peste cele intamplate la vremea respectiva si care se foloseste de talentul jurnalistic, incercand, pe cat posibil, sa explice impartial ce s-a intamplat atunci.

Chiar el recunoaste, la un moment dat, ca editorii i-au recomandat sa lase sa treaca 2-3 ani intre el si eveniment, pentru a nu fi subiectiv. Insa, nereusind sa scoata din minte evenimentele, a decis ca aceasta carte face parte dintr-un proces terapeutic, dincolo de un eventual bestseller pe care cu totii il asteptau infrigurati.

Cand vine vorba de cauze, el marturiseste, ca a fost un cumul de factori care au dus la moartea celor 12 oameni:

  • Furtuna care i-a surprins pe toti la coborare sau pe varf – a fost cel mai important element.
  • Aglomeratia mare de turisti – care a generat intarzieri la corzile de escaladare. In felul asta s-a pierdut foarte mult timp pe parcurs, buteliile de oxigen s-au consumat iar furtuna i-a prins intr-un moment in care ei s-ar fi aflat, in mod normal, deja la baza de jos
  • Concurenta din ce in ce mai mare dintre companiile care ghidau turisti catre varf – care a dus la decizii irationale. Rob Hall era cunoscut drept unul dintre cei mai conservatori alpinisti de pe Everest, care punea siguranta clientilor lui inainte de toate. Cu toate astea, pentru ca doar cu un an inainte nu reusise sa duca niciun client pe varf, simtea presiune. Asta s-a tradus in incalcarea orei de intoarcere (indiferent de locul in care erai pe munte), ca sa te poti intoarce in siguranta.
  • Jurnalistii prezenti in ambele echipe – a dus la aceleasi decizii riscante din partea ghizilor. Ar fi dat extrem de prost ca acele expeditii sa nu ajunga in varf, asa cum ar fi dat prost ca doar una dintre expeditii sa reuseasca.
  • Erorile umane in lant care s-au produs (si pe care te las pe tine sa le descoperi, urmarind filmul sau citind cartea)

Cel mai cunoscut corp de pe Everest

Cum toate corpurile celor decedati la peste 8000 de metri sunt lasate “tribut” muntelui, exista o sansa mare ca pe drumul catre varf sa te impiedici, la propriu, de cei care au murit inclusiv in expeditia din 1996.

Din punctul asta de vedere, unul dintre cele mai cunoscute corpuri de pe Everest este cunoscut drept “Green Boots” (ghete verzi), numit asa dupa incaltarile fosforescente pe care inca le poarta.

Se presupune ca “Green Boots” este indianul Tsewang Paljor, care a murit in 1996 langa o rezerva de butelii de oxigen la altitudinea de 8500 de metri, chiar langa corzile de escaladare.

Desi suna extrem de sumbru – insa corpul lui Tsewang a fost folosit in toti anii astia drept punct de reper pentru cei care escaladeaza Everestul.

 

green boots

Tsewang este doar unul dintre cele peste 200 de corpuri care impanzesc muntele. Cum temperaturile scad pana la -70 de grade Celsius pe Everest, corpurile se gasesc in stare aproape intacta chiar si dupa zeci de ani din momentul mortii.

Everestul astazi

in 2015 cutremurul din Nepal si avalansele care s-au produs pe munte au dus la moartea a 18 persoane. Autoritatile nepaleze, incercand sa limiteze numarul victimelor, a venit cu o serie de reguli pentru cei care vor sa escaladeze Everestul, avand in vedere ca la baza muntelui este din ce in ce mai mare aglomeratie, in ciuda taxelor foarte mari care sunt percepute.

S-a pus limita de varsta, in primul rand. Nu ai voie sa mai escaladezi muntele daca nu ai 18 ani impliniti (cel mai tanar care a ajuns in varf are 13 ani!). nu ai voie sa escaladezi daca ai mai mult de 75 de ani (recordul este de 80 de ani).

Nu mai ai voie sa escaladezi daca ai dizabilitati – asta pentru ca, intre timp, pe varf a ajuns un orb, un om fara picioare, un om fara o mana sau diabetici.

De asemenea Nepalul a trimis o echipa de serpasi care sa monteze corzi diferite, de urcare si de coborare, astfel incat sa nu mai astepti la coada, cand cineva coboara sau urca.

Si cu toate astea – cu totii sunt de acord ca Everestul isi va cere tributul in continuare, in ciuda masurilor de siguranta din ce in ce mai stricte.

Intre timp, daca in 1996 Rob Hall era recordmanul la escaladari reusite (ca persoana non-nepaleza), astazi pe lista se afla Dave Hahn, un americand de origine japoneza, care a atins varful de nu mai putin de 15 ori.

Insa recordurile la escaladari reusite, ca si serpasi nepalezi, sunt detinute de Apa Sherpa si Phurba Tashi Sherpa – care au atins varful de 21 de ori fiecare.

Avand in vedere ca intr-un an rareori ajungi in varf de 2 ori, aceste recorduri ascund zeci de ani petrecuti pe munte, la altitudinea la care, in mod normal, zboara avioanele comerciale.

Lectiile pe care ti le dau muntii si pionierii care ii escaladeaza

Articolul asta iese cumva din linia naturala a ceea ce scriu pe ConstruimImperii.Ro. Fiind impresionat de film, de cazul real care a stat la baza lui si de cartea lui John Krakauer, am incercat sa surprind cu ochii mintii si niste lectii pe care sa le iau mai departe cu mine in ceea ce fac si cine sunt.

Iar una dintre lectiile pe care eu le-am inteles, la nivel metaforic, este ca orice varf pe care vrei sa il escaladezi (a se citi obiectiv pe care ti-l propui) este, in realitate, un joc intre egoul “de a ajunge acolo“ si smerenia de a-ti sufleca manecile si a ramane cu picioarele pe pamant in aceste incursiuni ale noastre.

Alex Gavan, cunoscut alpinist roman, care a cucerit varful Makalu de 8485 metri, in 1998, fara a se folosi de oxigen suplimentar, spune:

“Muntii se urca nu doar cu pioleti si coltari, ceea ce putem avea cu totii, ci mai ales cu smerenie.“

  1. „Pentru fiecare pas pe care il faci inainte, trebuie sa fii constient ca trebuie sa il faci si la intoarcere” – replica ghidului care a impiedicat-o pe Letitia sa urce pe Kilimandjaro chiar inainte de ultimii metri.
  2. “Partea usoara nu este sa ajungi in varf, cum crede majoritatea. Partea grea incepe abia la coborare.” – este o replica din cartea “Into the thin air”, in aceeasi nota, dar extrem de definitorie pentru tot ce inseamna viata.
  3. Sa ajungi la 15-20 metri de varf si, cu toate astea, sa te intorci, pentru ca stii ca nu te mai poti intoarce – este dovada de incredibila intelepciune.

Cati dintre noi nu punem la bataie tot ce avem pentru un rezultat fara sa ne asumam, in realitate, un “esec“?

Sa ajungem acolo unde vrem inseamna o calibrare a riscurilor, o vointa extraordinara, dar si o capacitate de a intoarce fara regrete spatele pentru a ne intoarce in siguranta la baza muntelui.

Daniel Zarnescu

PS – sunt curios ce parere ai despre articol si, daca ai vazut filmul (sau ai citit cartea) – ce lectie ai luat tu, pentru tine, mai departe. Fiecare parere conteaza, in felul asta putem sa aducem o si mai mare valoare in viata celorlalti.



Ti-a placut articolul asta?

Accesează GRATUIT două ghiduri care au dat naștere la sute de afaceri în România - studenți, angajați, freelanceri, experți de orice fel și antreprenori care și-au revoluționat modul în care își vând produsele și serviciile.

Introdu adresa de e-mail și primești GRATUIT cele două ghiduri ce te vor ajuta să câștigi bani din propria ta afacere

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

25 thoughts on “Lectiile muntelui Everest

  1. Wow – povestea cu Green Boots e prea creepy! Am gasit si un video pe youtube cu el.

    Foarte faine lectiile pe care le-ai scos din carte/film. Eu am mai ramas cu una:
    Altruismul – oamenii devin mai buni cand sunt toti in deep shit!
    Replica lui Fischer e geniala: „You go, I’m going to die.” – se ajuta, cum pot, desi asta poate insemna doar sa nu il mai incurce pe celalalt, ca in final, macar el sa isi atinga scopul – sa supravietuiasca!
    In viata normala de zi cu zi, oamenii isi dau in cap in loc sa se sprijine.

    Foarte faina abordarea pe blog!

    • Nu pot sa cred. 🙂 Si tu, Brutus?

      Lasand gluma la o parte (pe jumatate), la fiecare articol imi spune cineva „de obicei nu iti citesc articolele cap-coada, de data asta am facut-o”.

      Tind sa cred ca cititorii mei ma citesc pe rand, cate unul per articol. :))

      • Eu de fiecare data cand citesc un articol de-al tau, il citesc cap coada. Scrii articole lungi dar calitatea lor le face sa merite pe deplin. Tin sa te felicit pentru asta. Eu personal m-am saturat de articole de 2 pagini cu 10 lucruri pe care….. care n-au nicio esenta.

  2. Everestul cred ca ar fi una din cele mai riscante dar si cele mai placute aventuri ale unui om. Am vazut si eu filmul weekendul trecut in cinema si spun sincera ca am avut cam aceleasi senzatii. Ma luase cu frig, simteam fiecare emotie pe care filmul ala putea s-o transmita. Ma fascineaza astfel de chestii, probabil ca intr-o alta viata mi-as fi dorit sa fiu alpinista, doar ca acum nu prea ma lasa curajul sa ma aventurez.

  3. Cred că la aliniatul al doilea aţi dorit să scrieţi „Partea GREA nu este să ajungi în vârf”.
    Dacă lumea aceasta ar fi guvernată de legile naturii, astăzi am fii mult mai fericiţi şi mai umani.

  4. Eu am observat ca si la escaladarea Everestului, la fel ca in viata de zi cu zi, este nevoie sa te cunosti foarte bine, sa-ti apreciezi corect resursele (fizice, mentale, emotionale…) astfel incat sa nu ingreunezi ascensiunea celor care pot mai mult. Si da, uneori, este nevoie sa te supui unor reguli dure.

  5. Am vazut filmul si multe documentarii despre Everest de-a lungul anilor si am luat cu mult timp in urma decizia de a nu incerca vreodata sa-l „vizitez” tocmai din cauza aglomeratiei de turisti (slava Domnului ca nu sunt atat de orgolios incat sa-mi doresc sa ajung acolo cu orice pret).
    Eu as mai adauga la lectii si faptul ca cu cat (scuze de cacofonie) urci mai sus (pe munte sau in viata in general) cu atat e mai greu si cu atat mai rational trebuie sa fii, dar si privelistea e cu atat mai frumoasa!

  6. Înainte de a vedea filmul am vazut multe documentare pe YouTube legate de K2 si Everest.Si înainte de asta, am făcut o excursie de anduranța „7 munți in 7 zile”, respectiv 7 munți cei mai înalți din Romania. Deci am simțit ce inseamna anduranța „de munte”-desigur ne referim la cote de maxim Vf Moldoveanu, vârfuri care chiar daca nu sunt f înalte te muncesc îndeajuns. Legat de film am citit multe comentarii, unele le-ai amintit deja. Personal mi-a plăcut, dar oricum știam povestea deja din documentarele urmărite. Vreau doar sa subliniez un lucru: cred ca cineva care urca (sau încearcă sa urce) la asemenea înălțimi isi dorește deosebit de mult acest lucru. Am citit comentarii ca filmul arata americani cu bani care au vrut doar sa se fălească cu faptul ca au ajuns (au încercat sa ajungă) pe Everest.Nu sunt de acord cu acea idee.Pt aia mergi pana la base camp si atat.Fiindca a urca mai sus de base camp deja implica o dorința, acea de a ajunge sus. De asemenea implica sa ai o rezistența fizica la efort si o pregătire mentală puternica. Eu sunt unul din acei oameni care imi doresc sa ajung pe Everest. Asta nu inseamna ca voi si reuși. Dar e ceva ce imi doresc si încetul cu încetul voi construi acel „drum” spre Everest Summit. Cei care cred in idea legată de americanii cu bani le recomand sa urce din Busteni pana la caban Omu (via cabana Caraiman) intr-un ritm relativ rapid, fara sa se pregătească ca si rezistența fizica si fara sa mănânce pe parcursul urcării si coborârii. Si aceasta experiența cu o diferenta de nivel de aprox 1600 de metrii (cumulat 3200 m) te solicita îndeajuns de tare încât iti dovedește ca cei care doresc sa ajungă pe Everest au o dorința puternica care nu poate fi egalata cu „am bani, imi permit, urc pe Everest”-asa cum au comentat anumite persoane ca arata ar transmite filmul. Poate au existat momente cand asemenea curajoși cu bani ar fi vrut sa ajungă pe Everest dar imi vine greu sa cred ca au urcat mai sus de base camp ( are e deja 5000 m si ceva) dupa ce au vazut ce inseamna si urcatul pana la base camp, care poate lua intre 10 zile si 2 saptamani, in functie de agentul de turism ales.

  7. Atingerea vârfului Everest echivalează cu obținerea unei medalii de aur la jocurile olimpice și cei care obțin această medalie la atletism de exemplu sunt selectați de către niște specialiști încă din copilărie nu oricine poate să facă atletism, apoi fac antrenamente zilnice, aleargă zilnic ore și parcurg zeci de kilometri cu mult efort și bineînțeles cu multă plăcere și pasiune, fiindcă unde nu există pasiune nu există nimic, acești sportivi au fiecare o echipă de antrenori, medici, psihologi, nutriționiști etc, care îl supraveghează permanent inclusiv orele când se culcă sau când se scoală, stau toți cu ochii pe el tot timpul, un astfel de sportiv nu are viață personală tot timpul este dedicat antrenamentelor și concursurilor. Un om care își dorește să ajungă pe vârful muntelui Everest fără să își cunoască limitele propriului organism, și fără să fie antrenat fizic și mai ales psihic, este la fel de idiot ca și unul care se aruncă în mijlocul unei ape adânci fără să știe să înnoate bine și fără să aibă suficient antrenament ca să înoate până la mal.

    • Citind articolul si comentariile, mai ales ultimul ( cel scris de Dana)M-am hotărât: in aceasta viața voi escalada (sau măcar incerca ) Everestul. Nu cred ca exista ceva care nu poate fi făcut , dacă îți dorești cu adevărat!

  8. Si eu pot zice ca e primul articol scris de tine, Daniel, pe care il citesc integral din ultimii 2 ani . Scrii mult si deseori bine, dar cateodata imi pierd rabdarea in incercarea de a urmarii toate detaliile articolelor dvs. Acest articol m-a atras pentru ca ma gandesc la faptul ca cei care vor sa escaladeze astfel de varfuri muntoase periculoase nu vor altceva decat adrenalina . Ii inteleg pentru ca si eu am parte de efectele adrenalinei generata in exces de organism atunci cand tranzactionez valute sau actiuni la bursa si cand uneori fac o tranzactie riscanta . Fac deseori asta tot pentru a ajunge in varf, la figurat, dar e vorba doar de riscul asumat in privinta unor bani . Viata nu as riscao ca sa urc pe Everest nici daca mi-ar da cineva 1 milion de dolari 🙂 . Filmul nu o sa il urmaresc si nici cartea nu o voi citi pentru ca sigur ca e o povestire reala socanta precum o stire de la ora 5 cu morti si raniti mediatizata cu scopul de a starni emotii negative care duc la crearea de goluri interioare ce ii fac pe oameni vulnerabili la a se putea abtine de la cheltuieli inutile . Asta ce zic poate parea luata din teoriile conspirationiste 🙂 . Probabil ca si tu te folosesti de aceasta poveste ca sa iti cresti vanzarile pe site :)))) . Glumesc, Daniel . Oricum ,tu scrii bine. Chiar imi pare rau ca de la Jurnalul lui Abel din 2010 n- am mai cumparat nimic de citit de la tine, dar de atunci m-am axat pe studiul tranzactionarii la burse si de atunci citesc doar carti scrise de autori straini . Everestul merita urcat doar daca vrei sa ramai acolo , in rest , viata e mai frumoasa pe o plaja insorita 🙂 . Succese , Daniel!

  9. Am citit cartea inainte sa stiu de existanta filmului, iar stilul de reportaj al lui Krakauer mi s-a parut fascinant. Ca si pe tine, m-a facut ca caut informatii reale despre participanti, sa caut cartea lui Boukreev, sa vreau sa stiu cat mai multe. Nu m-am dus la film si nici nu cred ca o voi face…

  10. Eu sunt un mare fan al alpinismului de altitudine și cititor fidel al articolelor tale.
    Am citit cartea și am văzut și filmul, care pe mine personal m-a dezamăgit. M-a dezamăgit pentru că nu este o dramatizare tipic hollywoodiana și nici nu cuprinde istoria completă a expediției din 1996, e un fel de nici nici.
    Îmi place însă foarte mult tema abordată și paralela cu viața și dezvoltarea personală. Personal cred că viața este o expediție alpină, cu suișuri și coborâșuri, cu vârfuri cucerite și altele ratate, cu decizii luate care pot face diferența între bine și rău, între viață și moarte. În viață ca și pe munte și parteneri de escaladă în care trebuie să și încredere și pe care să te poți baza, sau parteneri de drumeție care sunt acolo să te însoțească pentru mai mult sau mai prin timp.
    Și cel mai important, în viață ca și pe munte uneori trebuie să iei decizia înțeleaptă de a renunța să cucerești vârful.
    Nu în ultimul rând, în final ascensiunea în sine (drumul) e mai importantă decât vârful.
    La final, vreau să mai fac o singură mențiune. Cred că merită să fie spus care ceva și despre pionerii Himalayei, George Mallory și Andrew Irvine care în anii 20, cu echipamente rudimentare au fost primii oameni care au trecut de bariera de 8000 de metri. Ultima dată au fost văzuți la câteva sute de metri de vârf și înaintau puternic. Nimeni nu știe încă dacă și stins sau nu vârful și dacă ei sunt sau nu primii oameni care au ajung pe Everest. Mie îmi place să cred că și reușit!

    Toate cele bune, felicitări pentru articol.

  11. Ai dreptate, Daniel. Conteaza si pentru ce urci Everestul. Trebuie sa-l urci cu smerenie si nu ca sa demonstrezi celorlalti ceva. Mi-a placut si lectia despre renuntare. Ideea e ca nu vad rostul ca esti chiar in varf sau undeva mai la baza. Ceea ce conteaza e sa te poti bucura de priveliste. Nu sa nu fii mai prejos de ceilalti. Ma tot intrebam de ce nu au renuntat ceilalti cand stiau ca vor muri, cand prietenii lor mureau. Oricum trebuiau sa se intoarca.
    Am vazut filmul, mai exact o parte din el, spre final, si am tremurat la propriu. Noaptea aia nu prea am dormit bine. Pentru mine ar fi fost mai de pret sa ma intorc la familie. Mi-a fost ciuda pe ei ca au murit asa din orgoliu.

  12. Muntele este un loc pentru oamenii sinceri, pentru oamenii care stiu sa isi evalueze bine sansele si pentru cei care stiu sa se sacrifice. Muntele nu iarta greselile sau slabiciunile omului care se aventureaza pe el. Totul trebuie calculat si evaluat in fiecare moment al ascensiunii. Muntele nu este pentru oricine!

  13. Salut Daniel.
    Tocmai astazi am reusit sa vad filmul. Un film genial care m-a facut sa caut orice se poate despre expeditia din 1996 pe google si fiecare detaliu.
    Multumesc mult pentru articolul de pe site, unul de o amploare deosebita.