Cum sa te simti de tot rahatul ca parinte

9 Sep

(later edit: titlul initial era „Cultura vinovatiei in parentingul modern”, dar riscam sa adorm jumatate din populatia Romaniei cu articolul meu, asa ca i-am dat o insesizabila aroma de cancan, ca sa il citesti)

Eu i-as trage o mama de bataie

Toma a inceput sa aiba accese de furie, celebrele tantrumuri care hranesc cosmarurile oricarui parinte, undeva dupa varsta de doi ani. Teoria spune ca un copil, la varsta asta, nu este inca destul de dezvoltat emotional incat sa faca fata, pe de-o parte, refuzurilor celor din jur sau diverselor frustrari pe care le simte, si sa se calmeze singur din plans, pe de alta parte. Pur si simplu nu stie cum sa isi gestioneze trairile pe care le simte, universul fiind unul cu totul nou pentru el, pe masura ce este pus in contexte din ce in ce mai diferite.

Nu cred ca exista copil care sa nu treaca macar printr-un acces de furie sau parinte care sa nu fie luat prin surprindere de o reactie aparent exagerata a propriului copil. Daca nu ai experienta sau, pur si simplu, daca nu ai rabdare sau dispozitie in momentul respectiv, scena poate sa escaladeze destul de repede intr-una care sa duca in paroxism.

Pentru ca tantrumurile apar cu preponderenta in intervalul varstei de 2-3 ani, varsta respectiva a ajuns sa fie recunoscuta drept “the terribles twos” (“teribila varsta de doi ani” – in traducere aproximativa). Acum, partea mai proasta este ca de multe ori aceste reactii apar in public, cu un parinte care trebuie sa gestioneze o situatie critica, emotionala, intima chiar, dar cu public gata sa judece si sa arunce cu pietre.

Este celebra o reclama belgiana la prezervative care parodiaza un astfel de moment (reclama a fost interzisa la scurt timp de la aparitie).

Daca o sa cauti acest filmulet pe youtube si o sa urmaresti comentariile, o sa vezi un lucru extrem de interesant. Multe reactii sunt de tipul: “Eu i-as trage o mama de bataie sa o tina minte.”

Un parinte de copil mic recunoaste aceste momente destul de rapid, le poate numi, dar gestionarea lor se face mai greu, mai ales in contextul in care psihologii spun ca reactiile respective sunt normale iar spectatorii, in special cei care nu au copii sau persoanele trecute de varsta a treia, indeamna la agresiune fizica.

Nu o sa iti fac teoria tantrumurilor, pentru ca sunt persoane cu mult mai calificate decat mine sa vorbeasca despre asta. Vin doar cu o observatie care ma ingrijoreaza, legata de o cultura din ce in mai pregnanta la nivel mondial – “shaming culture” (“cultura invinovatirii”, in traducere aproximativa, sau “obisnuinta de a da cu piatra”).

Care magazine?

Legat de tantrumuri, am avut la un moment dat o situatie similara cu cea din clipuletul de mai sus. Eram intr-un magazin iar fi-miu a avut un acces de furie in momentul in care am refuzat sa ii cumpar o gogoasa cu ciocolata. Era frumos ambalata si foarte bine pozitionata, exact la nivelul lui, cat sa intinda mana si sa o ia.

A inceput sa planga isteric, strigand “gogoasa” in mod repetat, punandu-se pe jos in mijlocul magazinului, cu zeci de ochi atintiti asupra noastra. De obicei presiunea sociala este extrema in situatii de genul asta. M-am aplecat, l-am luat de mana si i-am explicat ca nu pot sa ii cumpar “ceva dulce” de fiecare data cand intram intr-un magazin. Si am asteptat sa planga, stand langa el si vorbindu-i pe cat de calm puteam, in conditiile in care simteam ca imi pierd rabdarea.

Intr-un final, printre suspine, s-a ridicat si am iesit cu el de acolo, dar nu inainte de a auzi o femeie ceva mai in varsta cum comenteaza:

“Este rasfatat! Pe vremea mea copiii nu se dadeau cu fundul de pamant prin magazine, erau ascultatori.“

In momentul ala fierbeam, asa ca m-am intors catre ea si am intrebat-o, cu o voce cat de calma puteam, dar din care probabil reieseau nervii mei:

“Care magazine?“

Pentru ca eu sunt copilul ala ascultator de care vorbea si nu ma dadeam cu fundul de pamant, nu pentru ca “parenting-ul” pe vremea aia era superior, ci pentru ca nu existau magazine pline de dulciuri la tot pasul. Vremurile s-au schimbat ireversibil si trebuie sa ne adaptam cu totii.

Invinovatim parintii, invinovatim copii; dar nu luam in considerare ca multe s-au schimbat de acum 30 de ani si ca presiunea este imensa nu numai pe adulti, dar si pe cei mici. Unde sa ma dau cu fundul de pamant in perioada comunista, daca atunci cand vedeam o portocala era sarbatoare in casa, iar banane sau ciocolata nu sunt sigur ca am vazut inainte de anii ’90.

Cultura invinovatirii („shaming”-ul)

Responsabilitatea de a creste copii independenti, fericiti, cu viitorul in fata – este un factor de stres puternic pentru parintii din ziua de astazi. Bombardamentul informational, prin canalele aferente, ridica nivelul de asteptare al societatii la un nivel utopic si greu de atins. Acolo unde acum 20-30 de ani sfaturile veneau din partea “vecinilor” si a familiei extinse, acum se transmite din partea tuturor, la fiecare colt de strada.

Replici precum cele de mai jos auzi zilnic:

  • “Trebuie disciplinat” vs. “Lasa-l mai liber, ca de-aia e copil“
  • “Ii dai sa manance numai prostii” vs “Pe vremea mea puteam sa mananc dulciuri pana crapam si nimeni nu spunea nimic”
  • “Nu ai destula grija de el, de-aia se imbolnaveste atat de des.”
  • “Nu invata ca nu il bati!” vs “Il tii numai in casa, a ajuns un tocilar!“
  • “Cuuuum, suge si acum la san, la varsta asta?” vs. “Cuuuuum, ii dai lapt praf?”
  • “Nu i-ai culcat inca?”
  • “Tu ii dai tableta sa se joace pe ea la varsta asta?”
  • “Daca erai copilul meu, iti puneam in cap ceva, ca e frig afara.“
  • “Inca nu vorbeste?”
  • “Inca mai are pampers?“
  • “Nu l-ai dat inca la gradinita?”

Oricum o dai nu e bine, iar asta este o stare generalizata.

Ca tanar parinte te simti judecat, metaforic, aproape la fiecare decizie pe care o iei legat de copilul tau. Iar senzatie este cumplita: ca toti ceilati stiu mai bine cum sa iti cresti copilul, ca din afara se arunca cu pietre, ca nu esti o mama buna sau un tata bun, ca esti defect chiar, un monstru.

Asta nu schimba afectiunea pe care o simti fata de copilul tau, faptul ca il iubesti. Afecteaza stima de sine si modul cum te privesti in oglinda, seara, dupa ce ti-ai culcat propriul copil. Te afecteaza pe tine, ca om.

Dar presiunea nu este doar pe parinti – care se pot gasi in situatia de a munci, amandoi, un timp mut mai indelungat decat erau obisnuiti parintii nostri. Presiunea este si pe copii – pentru ca cerintele au crescut si in dreptul lor foarte mult. Eu am fost parte din “generatia cu cheia la gat”, citeam mult, ma jucam fotbal, „De-a v-ati ascunselea”, sotronul, portofelul, gropita, tarile, „tara, tara vrem ostasi!”.

Acum realitatea parca s-a schimbat complet si pentru ei. Materiile sunt mult mai grele, mult mai diversificate decat pe vremuri, gradul de incarcare cu teme este incredibil si, de multe ori, temele sunt facute cot la cot cu parintii, intr-un “brainstorming” mutual care seaca de energie membrii familiei. Haos.

Cine judeca pe cine?

Eram intr-un parculet iar fi-miu mi-a spus, cu o fata speriata, ca face pipi. I-am zis sa faca intr-un boschet (nu era timp sa mergem in alta parte), a fugit balangandindu-se, incercand sa isi dea jos, naiba stie de ce, intai tricoul. Asa ca i-am strigat:

“Pantalonii, tata, Da-ti jos pantalonii!“

De obicei cand are un comportament de genul asta si eu il atentionez, are o replica foarte amuzanta, atunci cand o privesti in exterior. A intors privirea catre mine, la cei trei ani ai lui, si a spus:

“Ah, da, scuzeee.“

Dar pantalonii nu se lasau jos cu una cu doua. A tras de ei smucind, speriat ca o sa isi dea drumul.

“Tatiii, nu pot!“

Asa ca m-am dus eu, l-am ajutat, a facut. Toata lumea multumita. M-am pus pe banca si am auzit o replica:

“Dar de ce il ajuti? Al meu isi da singur pantalonii jos!“

Iar primul gand, cand am auzit asa ceva, este: “Da, pentru ca al tau a absolvit Harvard-ul si este un geniu.” Dar te abtii si zambesti, pentru ca face parte rutina. Toata lumea arunca vina pe toata lumea.

“Pentru ca inca nu este obisnuit. Abia a scapat de pampers.“
“La varsta asta? Eu am scapat de pampers la un an.”

Doua lovituri una dupa alta, si aici vorbim de un dialog intre parinti cu copii de aproximativ aceeasi varsta. Nu mai zic de dialoguri cu alte “categorii“ de oameni. Desi pare o stupiditate si probabil cel mai de jos nivel al invinovatirii, parintele nu se simte chiar in largul lui cand celalalt ii chestioneaza metodele.

Acasa stateam si ma gandeam daca nu cumva si eu fac la fel. Si am gasit destule scene in care eu am fost personajul negativ. Ultima tampenie pe care o spusesem fusese:

“Nu sta cam mult pe telefon?“

Cine sunt eu sa judec ce inseamna mult sau putin? Cu ce drept ma bag intre ei? De ce infig si eu cutitul, la randul meu?

Tot cautand experiente, incluzand sedintele de 1 la 1 cu parintii, povestile auzite, oamenii intalniti, mi-am dat seama ca sunt trei tipologii de “judecatori” care perpetueaza aceasca cultura din care este aproape imposibil sa iesi:

  1. Cei care nu sunt parinti – probabil ca sunt cei mai aprigi judecatori si cei mai multi, pentru ca au un ideal in capul lor despre cum se cresc copiii, fara sa fi avut contact direct cu unul.
  2. Batranii – cei care nu iau in considerare cate lucruri s-au schimbat intre timp de cand au schimbat ei scutece (ma rog, pe vremea aia nu le schimbau, le spalau mai degraba, ca nu erau pampers-i; sunt foarte acizi si sunt adeptii “duritatii”, mergand pe premisa ca o bataie buna nu strica educatiei, dimpotriva.
  3. Cei care au copii si se simt judecati la randul lor – motiv pentru care judeca si ei ca masura de protectie, ca sa isi confirme ca au valoare, ca fac si ei ceva bine macar, scotand in evidenta cand celalalt face “ce nu se face”. Este o forma de autoprotectie.

Sa recapitulam un pic: cei care nu sunt parinti, batranii si cei care au copii si se simt judecati, la randul lor – prin urmare TOATA LUMEA. 🙂 In afara de copii, dar ei sunt cantitate neglijabila aici.

Nu vreau sa ma dau “Maica Tereza”, pentru ca nu sunt nici pe departe. Am insecuritatile mele ca tata, sotia mea are insecuritatile ei ca mama. Devin impulsiv cand fi-miu nu mai tace din gura si nu imi pot auzi gandurile, am tendinta sa tip la el cand am sentimentul ca plange fara motiv. Sunt normale, imi dau seama, dar cand esti in mijlocul evenimentelor este imposibil sa nu te gandesti: “Oare fac eu ceva gresit?” ;„Poate nu sunt facut pentru asta.”

In conditiile actuale, nici daca ajungi la intelepciunea lui Iisus sau Gandhi – si tot nu ar fi de ajuns. Trebuie sa fii deasupra sfintilor, ca sa fii un parinte “modern”. Si ai senzatia ca inainte s-ar fi rezolvat totul cu un bol de mancare si o mama buna de bataie.

Iar cauzele pentru care te simti asa sunt date de:

– Bombardamentul informational (sfaturi despre parenting si cum se cresc copii, care de multe ori se bat cap in cap)
– Utopicul parental (imaginea perpetuata in mass media si social media despre cum arata o familie “fericita”, cu parinti moderni – aproape imposibil de atins)
– Timpul din ce in ce mai limitat (parintii acum, de multe ori, lucreaza peste 50-60 ore saptamanal, ajung obositi acasa, lucru care duce intr-un sentiment de vina si rusine, ca nu poti sta mai mult cu copiii tai)
– Lipsa sprijinului celor apropiati (acum bunicii au viata lor, mult mai dinamica decat inainte; inainte stateau cu totii relativ aproape si era usor ca cei mai batrani membri ai familiei sau chiar vecinii sa acorde un ajutor direct tinerilor parinti)
– Asteptarile nerealiste si presiunea la care sunt supusi copiii (lucru despre care se vorbeste foarte putin; supraaglomerarea programului lor cu activitati extracuriculare, pretentiile parintilor si a cunostintelor de a avea rezultate excelente la scoala si nu numai, incapacitatea lor de a fi copilul perfect pe care toata lumea il promoveaza in jur, tentatiile din ce in ce mai numeroase – de la tehnologie, la sexualizarea excesiva pe care o vede in jur sau alimentatie)

Temele “populare” care sustin cutura vinovatiei

Asa ajungi la sentimentul ala ca esti aratat cu degetul si judecat de absolut oricine, de vecini, de prietenii de pe facebook, de colegii de la munca, de prietenii apropiati, de familie. “Oare facem noi ceva gresit?” – asta e gandul care iti apare, subtil la inceput, pana iti consuma visele noaptea.

Pentru ca te simti vinovat:

Daca postezi poze cu copilul pe facebook – ca de ce postezi (am vazut revolutii intregi pe tema asta in canalele de social media)

Daca ii dai tableta sau telefon in mana la o varsta prea frageda, intotdeauna vei vedea pe cineva care se va uita la tine ca si cum ai fi un criminal in serie. In acelasi timp auzi legende cu copii de 2 ani care deschid singuri jocuri pe smartphone, se joaca, stiu parole si le tasteaza, desi nu stiu sa scrie sau sa citeasca etc – si cumva te intrebi, simtind iar vina “Nu cumva il privez pe copilul meu din a dobandi o inteligenta care pare cruciala in secolul asta?”

Legat de mancare este o nebunie intreaga – ce ii dai, la ce ora, cu ce frecventa. Daca bea lapte praf prea devreme, esti vazuta ca o mama criminala (iar sentimentul asta de multe ori il simti in interiorul tau la cote alarmante, pentru ca interlocutorii, cand aud, nu mai asteapta explicatii precum – “nu am lapte” sau “este alergic la laptele matern”; am vazut inclusiv o reactie foarte vehementa in cazul unei mame, pe subiectul asta, caz in care a izbucnit in lacrimi si a marturisit “este adoptat!”. Imagineaza-ti socul tuturor la auzul unei replici de genul asta.

Cam la asta te expui, cand arunci cu propriile credinte in celalalt, iar replica “nu am stiut” nu poate fi o scuza in cazul asta. Cu totii vrem sa parem destepti, dar sfarsim prin a fi niste monstri.

Legat de crizele de furie, naturale de altfel, pe care le au copiii mai ales in jurul varstei de 2-3 ani – pe langa extenuarea emotionala a parintilor, duce in aceeasi judecata ignoranta a “publicului” – “Este prost crescut!”Cred ca mai trebuie batut din cand in cand, pe vremea mea nu faceau asa copiii, cu o palma rezolvam toata treaba!” “Este rasfatat!”.

Legat de diferite etape ale evolutiei copilului (cand merge in picioare, cand nu mai face in pampers, cand vorbeste, cand invata sa numere, cand invata sa scrie, sa citeasca, sa umble pe telefoane etc.)

Eu am vorbit la aproape 4 ani. Am intrebat-o pe mama daca a fost ingrijorata de faptul ca nu vorbeam si mi-a spus un “nu” alarmant de sincer: “Spuneai cateva cuvinte, dar le spuneai foarte rar. Am auzit din gura ta inclusiv cateva propozitii si atunci mi-am zis ca asa esti tu, mai tacut.” Spun ca raspunsul a fost incredibil de autentic si de lipsit de orice fel de vina sau ingrijorare, lucru care nu se poate spune despre un parinte modern, cand copilul nu vorbeste la o varsta de 3-4 ani, la vinovatia pe care o poarta cu el, la dialogurile continue care nu fac decat sa genereze o intrebare care sapa ca putregaiul in lemn “Oare facem noi ceva gresit?“

O mama a unui copil de trei ani care nu era prea „vorbaret” mi-a spus, usor speriata, intr-un moment de sinceritate: „Lumea ne zice ca facem noi ceva gresit, de nu vorbeste.”. Atata frica, atata rusine, atata vinovatie… si pentru ce?

O alta maladie a secolului in parenting, care se pare ca vine in valuri din ce in ce mai mari – si anume sexualizarea precoce a copiilor. Revistele, emisiunile la tv, canalele social media, siteurile de orice fel aproape – improasca sexualitate la un nivel la care nici parintii nici copiii nu sunt pregatiti sa faca fata. Iar asta duce la o “pierdere” a “naivitatii” pe care noi, adultii, o consideram drept un cosmar. Cum protejezi copilul de asta?

“Bine, bine, am inteles. Ce putem face?“

Sa fii parinte este mai degraba un rol, o identitate – pe care nu ti-o poate lua nimeni, indiferent cat de “bine” sau “rau” te descurci. Cu exceptia cazului in care esti un parinte denaturat si cu drepturile decazute (lucru pe care il consider, totusi, o exceptie si pe care nu vreau sa o iau in calcul), in rest indiferent ce faci tot parinte ramai cu un minim drept de a putea sa recuperezi relatia cu propriul tau copil si de a te indrepta.

Esti parintele copilului tau indiferent ce faci si asta ar trebui sa iti dea o liniste interioara care sa iti permita sa evoluezi. Din pacate societatea in care traim nu mai vede parintele drept un “rol”, ci mai degraba vede “parenting-ul” ca pe o cursa in care continuu trebuie sa alergi ca sa fii in fata altora.

De aici si judecata continua si vinovatia pe care cu totii o aruncam in dreptul altor parinti, cand auzim ca face ceva “ce nu se face” din punctul nostru de vedere, chiar daca noi insine suntem parinti. Pentru ca nesiguranta asta continua in care traim ne sopteste “esti in fata lui!” – si asta iti “justifica“ un comportament, de multe ori neintentionat, dar de-a dreptul grobian.

Avem asteptari prea mari si de la copiii nostri si de la noi, ceea ce ne face sa inotam constant intr-un ocean de anxietate.

In realitate fiecare face ce poate si este pe cont propriu. Si primul pas pe care ar trebui sa il facem ar fi sa incetam sa mai judecam atat de aspru comportamentul copiilor pe care il vedem in jurul nostru si pe parintii acestor copii. Ar ajuta macar un pic la detensionarea si stresul pe care il percep – atat parintii cat si copiii.

Daniel Zarnescu

PS: Un prieten mi-a spus, dupa ce a citit articolul: 

„Imi venea in minte întrebarea: dar oare cum se face? Cum e cel mai bine sa cresti un copil, ca sa se ridice la standardele impuse se societate in perioada asta?”

Raspunsul meu a venit aproape instant:

„Nu exista asa ceva, din punctul meu de vedere.”

A stat putin pe ganduri, incercand sa cuprinda raspunsul meu. Dupa care mi-a spus:

„E linistitor ca nu exista. Iti da un sentiment de relaxare.”

PPS: Tu ce crezi? Cum e mai bine ca sa cresti un copil, astfel incat sa fie independent, fericit si cu viitorul in fata ?

Lasa-mi un comentariu cu raspunsul tau mai jos. Impreuna crestem!
(Nu uita sa dai si un share pe Facebook, totodata)



Ti-a placut articolul asta?

Accesează GRATUIT două ghiduri care au dat naștere la sute de afaceri în România - studenți, angajați, freelanceri, experți de orice fel și antreprenori care și-au revoluționat modul în care își vând produsele și serviciile.

Introdu adresa de e-mail și primești GRATUIT cele două ghiduri ce te vor ajuta să câștigi bani din propria ta afacere

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

46 thoughts on “Cum sa te simti de tot rahatul ca parinte

  1. Eu am o fata de 3 ani jumatate, deci probabil aproape ca varsta de Toma al tau. Am primit toate comentariile, de la cele legate de ne-alaptare (nu am putut), pana la de ce nu primeste dulciuri asa ca alti copii, de ce nu o troznim macar din cand in cand.

    Am devenit deja imuna.

    Incercam sa o crestem cu dragoste si respect, mai si gresim, dar ne straduim sa fim parinti buni si sa ii oferim o copilarie frumoasa.

  2. Cred ca fiecare dintre noi a trecut printr-o astfel de situaţie, ca părinte şi nu numai, nu pentru ca este un incapabil, ci pentru ca oamenii din jur nu au decenţa să-si vada de treaba lor şi să se uite la bârna din ochiul propriu, nu la paiul din ochiul fratelui. Întotdeauna suntem mai deştepti, mai pricepuţi, talentaţi etc. decât cel de lângă noi şi nu ne putem abţine să nu-l facem să observe lucrul acesta.
    Cât priveşte creşterea copiilor, cred că fiecare trebuie să procedeze după cum simte, astfel încât copilul să evolueze şi să fie competent în problemele de care se va lovi în viaţă, inclusiv criticile nesolicitate. De care are deja parte din plin, pentru ca este un copil atipic, cu alte preocupari decat generaţia lui, care se uita la alte filme, asculta alt tip de muzică etc. Important este ca la 11 ani stie deja ca a fi diferit nu inseamna ca esti inferior celorlalti.

  3. Bună, Daniel. Foarte interesant articolul și de actualitate. Problema ăsta o are fiecare parinte și are impresia ca nu știe ce are de făcut și ca tot timpul greseste. Mai grav este când cei doi părinți văd diferit modul în care trebuie crescut copilul și tu ca mama ești judecată tot timpul ca nu faci nimic bine și copilul tău este răsfățat și obraznic. Eu am o fetița de 12 ani și am încercat să o cresc și sa o educ în așa fel încât sa aibă încredere în ea dar cu cei din jur care știu ei Cum sa educi un copil îmi este greu. Iar ăsta se vede doar uitandu-te la ea. Este un copil sensibil și a dezvoltat emoții captive de umilință și probabil și altele iar acum ne miram de ce se îngrașă. SI iar e greșit, iar nu e bine și eu sau ea greșim. Și așa ne învârtim intr-un cerc vicios. Dar nimeni nu se gadește oare ce simte copilul ăla atunci când ea face ceva greșit, Cum sa mai încerce ceva dacă de fiecare data când greșește tu o pedepsești și Cum sa mai aibă încredere în ea și sa mai încerce ceva nou? De ce oare nu ne gândim și la ce simte ea și la Cum se simte ea ? Mai grav e când noi ca părinți gândim diferit și avem metode diferite de a face educația copilului

    • Nah, se spune ca un copil este testul pe care il dau cei doi parinti si care poate duce relatia dintre ei la nivel superior sau, dimpotriva, lucrurile se pot degrada, cateodata ireversibil. Asta pentru ca un copil multiplica si calitatile, dar si defectele pe care le avem noi ca adulti (ma refer la parinti).

  4. Nu exista reteta . Copiii sunt diferiți, părinții sunt diferiți, contextele sunt diferite. Orice ai face tot timpul va exista un nemultumit. Daca tu esti multumit si copilul la fel, atunci esti pe drumul bun. Zic eu

    • Ce interesant ca tatii nu se prea inghesuie la comentarii….oare de ce doar ‘mamele’ pot sa educe cel mai bine? 😉
      Cand mama si tata au pareri diferite in privinta educatiei copilului, e momentul unui scurt weekend( eventual prelungit) la munte in 2….dupa un pic de ‘regasire’ si reinvierea romantismului de la inceputuri as sugera sa se puna amandoi si sa discute o noapte si o zi daca e necesar, sa stabileasca un plan comun in care sa-si accepte unul altuia ‘vederile/parerile/convingerile’ dupa care sa revina acasa si sa treaca la implementare….asta asa pe scurt, ca suntem pe un ‘site’ totusi de business… :))

  5. Cred foarte mult în activitățile extrașcolare. Avem un sistem de învățământ învechit, care nu era bun nici înainte, pentru că obligă asimilarea unor materii, sau nivele ale unor materii, de care copii nu vor avea nevoie în viitor. Activitățile extrașcolare pot duce copiii în direcția spre care le este talentul, fie el sport, arte, sau vreo meserie pe care o va duce în acest fel la un alt nivel, mai ridicat.
    Copilul care urlă, trebuie luat în brațe și alintat, prin vorbe frumoase recompensat astfel întrun mod egal cu cel al dulcelui pe care nu îl poate obține, pentru propriai lui sănătate de care el încă nu este conștient, eventual explicândui-se acest fapt. I se poate chiar promite ceva în compensație, ceva care sigur îi face plăcere. Eu de exemplu dacă mergeam cu scările rulante, ori cu trolebusul cu loc la geam, sau mă lăsau să mă dau pe tobogan, eram recompensat, țin bine minte. Păcat că maică-mea mă păcălea și nu mă mai ducea la scări, nerealizând, probabil, importanța enormă a unei asemenea recompense.
    Pentru ca un copil să fie crescut cum trebuie, atenție la nutriție(acum pericolele sunt mai mari, decât în vremurile trecute), masa sănătoasă alături de părinți, care se știe că sunt un exemplu pentru copii; atenție la înclinațiile lui, pentru o activitate extrașcolară constructivă, din care eventual se poate naște o carieră; copilul nu trebuie lăsat să facă ce vrea, neștiind la vârsta lui ce e bine pentru el. Eu aș încuraja accesul copilului la tabletă sau alte forme de tehnologie avansată, pentru a i se dezvolta simțurile către tehnologiile avansate care se vor dezvolta și chiar vor apărea altele noi în viitor, iar copiii noștri o să trebuiască să țină pasul.

    • 🙂 Vad o parere formata despre modul in care se face educatia unui copil. Doar ca articolul se refera la cum se comporta cel care are o viziune despre asta si alti parinti, din jurul lui, nu isi cresc copilul conform acestei viziuni.

      mai concret – ce faci cand:
      – vezi un parinte care nu crede ca activitatile extrascolare sunt atat de importante, dimpotriva, crede ca pot distruge universul unui copil
      – parintele nu mai are rabdare sa il ia in brate si ridica vocea, in cazul in care copilul urla (si tu crezi ca ar trebui sa il ia in brate si sa il alinte)
      – parintele are o „politica” foarte relaxata despre alimentatie, lasandu-l sa manance dulciuri iar mesele nu sunt „atat de sanatoase” – pe cat crezi tu ca ar trebui sa fie
      – parintele lasa copilul sa faca ce vrea (in ciuda faptului ca tu crezi ca nu e bine), el crezand ca asa construieste un caracter independent si puternic
      – parintele interzice propriului copil accesul la tehnologie, crezand ca asta il „izoleaza” social si emotional, dezvoltandu-se o dependenta fata de tableta sau telefon

      Eu despre asta am scris in articol.
      Nu despre ce e bine si ce e rau, ci ce facem cand celalalt isi creste copilul diferit fata de „binele” si „raul” nostru, cum il percepem noi. Ce spunem. Ce simtim. Cum reactionam.

  6. Daniel, cu inima!!! Lasand deoparte parerile altora … Cu mult curaj, cu increderea ca va absorbi cu drag ceea ce tu il poti invata si ca intr-o oarecare zi iti va multumi ca i-ai fost alaturi si i-ai calauzit pasii, chiar cu riscul de a fi judecat de altii. Acei altii nu fac parte din intimitatea caminului… Fiecare din noi suntem unici si valorosi prin ceea ce stim sa facem diferit.

    • Singurul lucru important in aceasta directie ar fi educatia de jos in sus.
      Daca in scoli s-ar preda lectii de etica, conduita, bune maniere …. poate am fi putin mai avansati si mai omogeni in gandire si comportament vis-a-vis de societate si copiii pe care ii formeaza.

  7. Cu muuulta iubire!!….si cand zic Iubire, ma gandesc la tot ceea ce cuprinde acest concept:atentie, dragoste, acceptare, libertate, bucurie, pace, credinta, speranta, incredere……. <3 🙂

    • Am specificat ca e traducere aproximativa. Desi „shame” – se traduce prin rusine, prin shaming se intelege actiunea de a-l „rusina” pe celalalt. „Cultura rusinii” are un impact mult prea slab emotional fata de ce semnifica „shaming”-ul, asta fiind si motivul pentru care am ales termenul de „invinovatire”.

  8. In primul rand copilasi nu vin cu instructiuni cand se nasc😊, in al doilea rand sa fi parinte este o profesie pe care nu o sti😊. Eu sunt o mamica tanara de 38 de ani cu o adolescenta de 18 ani, m-am lovit de tot ceea ce tu ai scris in articol chiar mai mult. Copilul meu nu a fost la gradi 😊 , acum studiaza ceea ce ii place ei si vb trei limbi😊 care ei ii plac. Fiecare copil este o lume, si il ajuti si gidezi dupa cum este el😊, nu dupa ce zice lumea sau ce e bine si ce e rau( poate ce este bine ptr copilu tau nu este bine si ptr al meu etc.) . Sa fi parinte se invata cand ai copil si cresti si te dezvolti odata cu el. Copilasi la randul lor ne invata pe noi parinti 😊. Sunt inspiratia noastra si noi a lor, totul este conectat 😊. NU EXISTA BINE SI RAU ! Sa fi parinte este un lucru minunat😊. Va doresc sa cresteti impreuna cu multa intelepciune si fericire😊

  9. Din punctul nostru de vedere, ca parinti, exista o regula extrem de simpla:

    „Cui nu-i place sa nu se uite :)”

    Copilul meu creste exact asa cum imi doresc eu sa creasca si asa va fi in continuare.
    Si noi am primit replici si sfaturi de la toti „parintii perfecti” dar … haters gonna hate 🙂

    Foarte bun articolul!

  10. E greu de dat sfaturi pentru creșterea copilului unui părinte fiindcă ca fiecare din noi am vazut altceva de la părintii noștri, iar când am ajuns noi în postura de părinte am încercat sa dam tot cei mai bun din partea noastră pentru ca copilul sa se simtă bine. Înainte de a se naște fiica mea eu cu soția am stabilit niște reguli simple de care am ținut cont amândoi, una dintre astea a fost ca nu ne contrazicem în fata copilului indiferent de situație, iar o alta înțelegere a fost sa ne respectam promisiunile făcute copilului . Aici îmi vine în minte când fetita n-a vrut sa doarmă la prânz fiindu-i frica ca nu m-a găsi lingă ea când se trezește, dar eu ii promise-sem ca o sa fiu acolo, iar când s-a trezit și m-a vazut lingă ea ,, dormind,,am auzit un oftat de ușurare luuung 🙂 .Din păcate acest lucru îl puteam face numai la sfârșit de săptămâna când eram și eu liber, dar păstrând aceasta promisiune fiica mea știa ca la sfârșit de săptămână dormim împreună la prânz și nu se mai opunea acestui lucru. La ce am avut grija a fost și faptul ca seara sa nu ne vadă pe noi supărați unul pe altul când mergeam la culcare. Eu cred ca un părinte își creste bine copilul atunci când el se simte mulțumit la sfârșitul zilei și are sufletul împăcat indiferent de ce spun cei din jur. Eu cred ca am făcut bine ce am făcut deoarece relația dintre mine și fiica nea este foarte buna și în ziua de azi și n-a fost influențat de divorțul nostru care a avut loc cu multi ani în urma, iar eu sunt mulțumit de realizarea fetei care azi a ajuns sa termine primul an de facultate.

  11. M-ai facut sa rad! Eu am copiii de vârstă ta! Ceea ce întâmpină tu acum a existat si atunci când copiii mei erau mici..judecata celor din jur, modele parentale diferite, presiuni sociale…Toți părinții isi cresc copiii cu dragoste si ar trebui sa beneficieze de sfaturile bunicilor, prietenilor sau ale celor apropiați. Daca sunt acordate cu bunacredinta si adaptate societatii in care trăim sunt foarte bune. In rest….nu pune pret pe ce spun altii! Uneori bunicutele inteligente 😊cunosc mici „secrete” despre „animalutele astea mititele” numite copii. Este dificil sa fii parinte…sa cresti un copil după principiile in care ai fost educat tu….un copil care trebuie sa fie pregătit pentru societatea de maine! Este important sa adapteze cumva ceea ce ai invatat de la părinți si sa il pregateste pentru viitor!

    • Total de acord. O bunicuta de 70 de ani mi-a spus ca ea crede ca parintii sunt prea stresati in ziua de astazi si imi povestea ca ea-si indoapa nepotii cu dulciuri, din cand in cand, pentru ca ea crede ca nu conteaza pe termen lung aspectul asta. Si ca ii lasa desculti pe afara, in ciuda a ce spun ceilalti, pentru ca le da un sentiment de libertate pe care nu il au „la bloc”.

      Unii bunici au natural in ei rolul de „bunici” si treaba lor, cred, este sa fie mai putin stresati decat parintii. In felul asta devin un sprijin pentru parinti (copiii lor pana la urma).

      Sunt cazuri si cazuri.

  12. Copii trebuie crescuti cu dragoste si aceasta dragoste trebuie sa fie neconditionata ! spun acest lucru din experienta cresterii copiilor meii care au in prezent 27 si respectiv 26 ani. cuvântul cheie este ,,neconditionat,, când invatam acest lucru toate celelalte vin pe deasupra si de fapt noi toti avem nevoie sa fim iubiti neconditionat ..
    Am citit cu mare placere aceste doua articole despre copii.

    • Acum depinde ce intelege fiecare prin neconditionat 🙂
      Si ce se intampla cand „neconditionatul” cuiva este diferit fata de „neconditionatul” tau.

      Cum reactionam, ce spunem, ce simtim,cum ne comportam efectiv.
      Pentru ca despre asta este articolul (mai putin despre cum sa ne crestem copiii, unde sunt destui alti specialisti, care au pareri mult mai documentate).

  13. Bună seara !
    Cred că binecuvântarea de a fi părinte este cea mai provocatoare şi educativă lecție de viață . Cele mai importante ajutoare in creşterea copiilor noştri sunt iubirea şi răbdarea .
    Este adevărat că este un drum cu multe necunoscute dar este extraordinar de frumos .
    Nu sunt genul care să dau sfaturi şi nici tu nu eşti omul care să ai nevoie , eşti un tip deştept şi sunt sigură că vei face față cu bine la toate provocările . Este o minune un copil , te scoate din comoditate , te ține în priză , scoate tot ce-i bun din noi , trebuie doar sa-i iubim şi să ne bucurăm de ei .
    Doamne ajută !

  14. E o întrebare grea , dar pot sa iti dau un răspuns relativ simplu : creste-l asa cum simți tu ca e bine ignorând toate ” nebuniile ” celor din jur . Eu am încercat sa explic fetelor mele ce e bine si ce nu e bine , uneori am tras si câte o minciuna de genul ” vezi ca am un ochi la spate si văd tot „( când erau mici chiar credeau pt ca stăteam cu spatele si știam ce fac ele ) , am primit si o grămada de sfaturi de la părinți , vecini etc ( ai doua urechi : pe una intra , pe alta iasă 😊) , am fost si in topul celor mai rele mame din lume ( si acum rad când imi amintesc ) , am mai si țipat când nu mai puteam ( rar , dar oameni suntem si noi părinții ) , le-am si aparat ca o leoaica atunci când știam ca sunt nedreptățite , s-au jucat si pe calculator , au primit telefon când am considerat eu de cuviință ( poate un puc mai târziu decât alții , dar nu a fost o drama pt ele ) . Concluzie : creste-ți copilul asa cum simți si cum stii tu , îndruma-l atât cat poți ca sa iasă ceva bun ….in rest …copilul creste oricum ( prea repede 😊) . Aaaa….si f important …joaca-te cu el cat de mult poți !

  15. Motivul „pentru ca nu existau magazine pline de dulciuri la tot pasul” nu este destul de convingator. In primul rand nu era contextul emotional de acum. Nu ai sapat destul.

  16. As Mai adauga la tipologiile care arunca vina:
    clerul de orice orientate… Din pacate multi care arunca vina doar repeta ce au auzit la predica
    Personalul didactic prin intrebari stupide „dar cum iti permiti sa nu scoti copilul de la program prelungit dupa 7.5 ore” ignorand complet CA programul tau scurt e de 8.5 ore.

  17. Eu am trei copii de 10, 8 si 6 ani. Si mi-am dat seama ca presiunea data de cerintele care ni se impun in jur ne schimba comportamentul fata de copiii nostri. Si fara sa ne dam seama transmitem si noi acelasi stres asupra copiilor nostri inconstient. Si ii facem sa se autoinvinovateasca. Nu facem decat sa le omoram stima de sine , sa se simta inferiori si sa se ascunda , sa se inchida in ei.
    Fiecare copil e unic si special. Toti sunt atat de diferiti, si nu ai cum sa te comporti cu ei la fel, ca si cum ar fi o regula speciala.
    Important e sa ii ascult pe fiecare in parte si sa le dau incredere. Sa ii tratez cu iubire si respect . Sa le observ abilitatile si sa ii ajut sa si le dezvolte. Sa intru in mintea lor cate putin si sa ne bucuram impreuna. Sa intreb cum se simt si sa ii ajut sa vada partea buna a vietii.
    Copiii cer atat de putin. Si inteleg daca le explici ca nu poti sa fii in permanenta prezent. Se bucura sa ajute. Si se bucura si mai mult cand le spui ” te rog” si ” multumesc” . Se bucura sa le intelegi visele si sa te entuziasmezi alaturi de ei , sa le cauti materiale si sa ii inveti ca pot face mai mult doar sa incerce ( sa vezi intr-o fetita de clasa I un designer vestimentar dandu-i un carnetel si ararandu-i ceva modele sau intr-un baiat de clasa a doua un pictor, ii motiveaza sa faca mai mult sa fie mai inspirati) . Chiar daca suntem acuzati ca ii incurajam la prostii.
    Copiilor le place sa fie responsabili, daca asta aduce bucurie pe chipul parintilor, si daca tu ca parinte ai incredere in ei ca pot.
    Eu cred ca un copil va fi independent , fericit si realizat atunci cand ii torni la radacina iubire, incredere, respect, curaj. Adica sa stie ca orice s-ar intampla poate sa vina oricand la noi ca parinti si noi il vom primi cu bratele deschise si il vom ajuta, invata sa isi rezolve problemele fara critica si invinovatire, ci cu blandete si iubire.
    Si unde nu putem noi , poate Dumnezeu mai mult.
    Cel mai important e copilul sa se simta iubit si acceptat . Atunci , chiar daca gresesti ca parinte, copilul te iarta si uita , mai ales daca iti recunosti greseala si iti ceri iertare.

    Eu nu stiu, sa explic. Cel mai mult m-a ajutat cartea ” Ghid de supravietuire pentru parinti” a Oanei Popa. Acolo te invata ca trebuie sa fii empatic si cum sa inveti copilul sa fie empatic cu ceilalti, cum sa stabilesti reguli. Un ghid subtire, dar de ajutor. De fapt cel mai bun ghid dintre toate cartile pe care le-am studiat.

  18. Buna,
    Lucrurile par simple si complicate in acelasi timp. Eu pe ai mei incerc sa ii cresc astfel incat sa nu-si ia tipare de la mine si de la sot. Ceea ce spune lumea nu ne mai intereseaza de cativa ani, important este sa construim cetatea in sufletul lor…..pentru a fi in stare sa faca fata invaziilor in timp.
    Reguli simple: sa nu-si faca rau lor si celor din jur, atentie la ganduri si fapte, ele se intorc fix ca un bumerang si astazi sa fii mai bun decat ieri (insemnand sa te imbogatesti cu ceva…cu orice, un text, o operatie la mate, un documentar, un joc lego facut -actiune, nu lancezeala….iar daca este „lancezeala” este de fapt introspectie, meditatie.
    Toate cele de mai sus au fost spuse simplu si mai sunt repetate din cand in cand. Avem grija ca asa cum mancam….si mai mancam si „porcarii”….dar mergand la toaleta le desertam, sa avem grija sa desertam si ce bagam in suflet, ganduri, fapte etc. prin spovedanie. Astfel pastram si trupul si sufletul curate.
    La aceasta formula le mai povestim si le si demonstram ca suntem cei mai grozavi prieteni ai lor pe care se pot baza non stop in orice fel de problema, fiind pentru ei un izvor de dragoste, iertare si sprijin infinit.
    Cu drag,
    Monica

  19. Buna,

    in primul rand poate nu ar trebuie sa te simti „de tot rahatul” ca si parinte. In momentul in care faci publice anumite intamplari, ar trebui sa-ti asumi ca vei primi tot felul de comentarii, de la diverse persoane (sunteti diferiti si gandim diferit).
    In al doilea rand, este dificil si pentru tine, ca si parinte, sa gestionezi situatiile de furie a copilului in magazine. Eu eram un astfel de copil („pe vremea” despre care ti-a spus doamna in varsta, din magazin – am peste 40 de ani). Nu pot spune ca am fost un copil rasfatat. Am fost un copil incapatanat, foarte curios, dornic sa exploreze tot timpul. Din acest motiv am fost neascultatoare, m-am dat cu fundul de pamant in magazine, mama m-a lasat de multe ori acolo, facandu-se ca pleaca, m-am ratacit prin orasul meu de pe la vreo 3-4 ani , prin alt oras la 6 ani. Saraca mama a trecut prin multe spaime cu mine, insa toate „aventurile” astea de copil rebel m-au ajutat in viata. Am fost un copil care a luptat din rasputeri pentru a-si gasi calea, s-a descurcat singur; acum sunt o mama care lupta mult pentru copilul ei, uneori il critica, alteori il „alinta”; am un copil bun, respectuos, foarte bine crescut (o spun altii), poate uneori timid – asta pentru ca eu sunt o mama un pic atipica, nu urmez sfaturile de „parenting”, nu urmez intotdeauna sfaturile medicilor, caut intotdeauna solutii la probleme pe care nici cei in masura nu le pot rezolva. Pana acum mi-a iesit, cu toate ca am avut un copil bolnavicios si am un copil sensibil (emotional si fizic). Astazi a intrat in clasa a IX-a, la un liceu foarte bun, pentru care a muncit, urmand in paralel si alte cursuri, la o scoala de arte.
    Ideea este ca, in viata de parinte este necesar sa-ti urmezi „instinctele ” de parinte (tu, ca si parinte, iti „simti” cel mai bine copilul), sa incerci sa ii pastrezi copilului un program, sa incerci sa il organizezi de la varste cat mai mici, sa il obisnuiesti ordonat si cu responsabilitati (pe masura varstei lui). Asa nu va creste nici „alintat”, nici nu-ti va cere luna de pe cer, nici nu se va abate de la obiectivele pe care si le va propune.
    Mult succes!

  20. Buna Daniel !
    Te felicit ca te implici in educarea copilului, razbate grija ta pentru el….
    Eu mi-am crescut baiatul (acum are 28 ani) impreuna cu sotul fara implicarea bunicilor, ne-am dorit sa evitam peste ani reprosuri la adresa lor…. Si l-am crescut asa cum am crezut noi ca e bine…
    Referitor la batutul din picior cand isi doreste ceva, eu am aplicat urmatoarea tactica : il duceam in librarie (de exemplu) si il lasam sa-si aleaga o masinuta dar ii spuneam intotdeauna ca ii voi cumpara ce-i palce cand voi avea bani. Am primit observatii de la o vanzatoare in librarie odata ca las copilul sa aleaga si de fapt nu cumpar nimic , i-am rapsuns ca „sunt si alte librarii” si am continuat tot asa cu ce-si dorea. La mine a dat roade, nu mi-a cerut imperios ceva in ce moment vrea el.
    Il alintam cu diferite jucarii fara sa vada cand le cumparam pentru ca eram parinti deveniti copii imediat dupa revolutie cand vedeam asa multe noutati prin magazine. …
    De asemenea am avut grija sa-l incurajez cand era timorat ca nu va reusi sa mearga cu patinele, cu bicicleta si altele de acest gen. Ii spuneam ca o sa cada dar se poate ridica si sa incerce din nou pana va reusi.
    Cel mai tare ma infurie cand primesc sfaturi de la persoane care n-au copii, nu stiu decat teoretic cum se creste un copil, le ascult observatiile dar fac cum simt eu ca-i mai bine pentru copilul meu.
    Cu mancarea preferentiala e o problema universala la copii si gusturile se schimba in ani. Nu mi-a placut sa fiu fortata sa mananc ceva acasa la parintii mei si nici eu nu mi-am obligat copilul la ce-am vrut eu. Daca sfaturile nu au dat roade , am avut rabdare sa invete singur ce e bine pentru el .
    Si nu suport sa vad copii pedepsiti, intervin cand se poate pentru ca eu consider ca un copil nu face ceva gresit din rautate si trebuie doar cu vorba (si exemplul tau de conduita) sa-i schimbi comportamanetul.

  21. De acord cu toate cele scrise. O mica observatie: faptul de a fi parinte nu te poate absolvi de un minim de decenta fata de ceilalti. Asa cum nu este dreptul celuilalt de a critica alegerile pe care le faci ca parinte, nu este nici dreptul tau de a lasa copilul sa se manifeste totdeauna „liber” in spatiul public. Banuiesc oricum ca nu este cazul autorului articolului. 🙂

  22. Stefan are 3 ani acum si l-am crescut cu multa iubire si o doza mai mare de rasfat in functie de situatiile prin care am trecut cu el. Era primul copil si evident i-am acordat toata atentia posibila si a inceput sa vrea leganat intruna , sa doarma noaptea doar de aiurea si sa se trezeasca intruna pt sticla cu lapte si leganat. Am fost judecata de ce il leagan ca il rasfat: -IL leagan ca plange si mi se rupe sufletul sa il aud. De ce ii dau sa bea lapte peste ‘doza’ zilinica recomandata: -pt ca ii place si noaptea doar asa reuseam sa il linistesc si evident nu mai puteam nici eu la un moment dat si faceam ce stiam ca da roade. De la un an a fost f bolnavicios, crize de astm peste crize de astm si pt a il convinge sa stea la aerosol ii puneam desene mai des si din nou s-a iscat o problema. Stefan are 3 ani dar nu vorbeste, doar cuvinte, putine, intelege tot dar cam atat iar vina a cui sa fie : a mea ca l-am lasat prea mult la desene si erau in limbi diferite si el draga doamne s-a incurcat. SI alte persoane ma trimit la logoped si alti doctori la verificare: ca nu e bine cu el . 😀 Evident si pentru ca se imbolnavea tot eu eram de vina, ca nu l-am alaptat, ca nu il imbrac bine sau il imbrac prea bine si il fac sensibil. E un copil extrem de cuminte in casa, afara la fel, dar cand trebuie sa plecam din parc sau sa iesim din magazin fara jucarie e circu de pe lume si vezi ca se uita toti la tine ca la felul 7 ca numai la al meu ii curg lacrimile si muci ca la sfarsitul lumii. Evident din nou auzi replici ca nu ai stiut sa il cresti ca ai lor copii nu fac asa. Si drept sa spun nu mi s-a intamplat de la straini pe strada sa aud replici, si locuiesc in Belgia, unde oamenii prefera un caine decat un copil, ci de la ai tai, care au si ei ‘poamele’ lor da tot ai tai sunt mai catastrofa sau de la sot care stie de la mine ca si eu am fost mai plangacioasa, ca si eu ma dadeam cu fundu de pamant prin magazin cand eram mica, ca si eu una alta si atunci auzi: incapatanat ca masa, copil indarat ca masa samd. pt ca responsabilitatea bato vina e doar a mea si eu nu am stiut sa cresc copilul. Ce imi spune un strain ma doare fix in cot dar cand stii ca cel sau cei de langa tine, care stiu ca ti-ai dat toata silinta sa fii o mama buna si responsabila, te calca in picioare e ceva de: imi bag picioarele in ea de viata. Ce fac mai departe? Chiar daca nu imi e tot una de obicei intra pe o urcehe si iese pe ailalta si il voi creste cum voi crede de cuviinta si in functie de situatii. Vreau sa ii ofer o educatie dar si o copilarie, sa se joace, sa isi faca prieteni, sa il scot in parc, la zoo, oriunde voi considera ca e placut si adecvat in functie de varsta lui. Iar daca mai incolo va avea vreo inclinatie sau vreo dorinta sa invete ceva extrascolar bine, daca nu tot bine. Nu am de gand sa rup concurenta doar pentru ca s-au format standarde pentru copii ca sa arati cine esti tu de fapt si ca ai cu ce te lauda.

  23. Am fost crescuta de mama dupa divortul alor mei, dar tata a fost si este o prezenta activa in viata mea. Mama o fire calma si copilaroasa care mereu a tinut cont de ce vreau eu si m-a lasat mereu sa aleg ce vreau. Replicile ei : ” tu stii mai bine ce este bine pentru tine, numai ai grija” si ” esti desteapta, te descurci mereu”. Tata o fire acida, drastic si mereu ma impingea de la spate, visand sa ajung sa conduc lumea. Mereu iritandu-ma si ambitionandu-ma agresiv tindeam mereu sa fac contra lui.
    Acum sunt mama. Am un baietel de un an si jumatate si stiu ca cel mai bine este sa fii la mijlocul situatiei. M-a ajutat enorm libertatea si increderea data de mama mea dar si imboldurile date de tatal meu.
    Spre disperatea sotului il las pe cel mic sa descopere tot ce vrea singur iar mereu cand are nevoie de ajutor vine si ma ia de mana si imi arata daca nu poate ceva, nu intelege ceva sau daca ii este frica ( a inceput perioada fricilor). Ii explic si ii arat cat de multe pot, dar primesc mereu un mare „IGNORE”. Nimic nu il multumeste mai mult decat sa descopere singur daca poate sau nu sa faca ceva. Il urmaresc mereu sa nu faca buba mare mare. Dar daca cade din vina lui, incercand sa faca vreo nazbatie, tace si o ia de la capat pana ii iese.
    Normal ca sunt blamata si multi imi comenteaza tactica. Pana si sotul imi spune ca am facut un alintat din baiatul lui :)). Dar voi trai si voi vedea ce va fi.
    Daca plange si se teme este prea alintat. Daca este ambitios si se incapataneaza sa faca un lucru pe care nu il lasi, ca este neascultator ca este prea alintat.
    Am o singura idee pe care o urmez: la 18 ani va face in pampers? Nu. La 18 ani va manca pasat? Nu! La 18 ani va dormi cu mine sau va suge la san? Nu! Eu incerc sa ii educ comportamentul, starile, sa ii hranesc curiozitatea si dorinta de cunoastere. Ce va vrea el sa faca in rest pot doar sa il indemn si sa il invat ce mie mi se pare caeste bine sau rau.

  24. Salut! Am 3 copii de 4, 7 și 10 ani, așa ca îmi sunt foarte cunoscute cele afirmate de tine în articol.
    Noi am rezolvat problema cu magazinul cu o regulă simpla și clara: când ajungem în magazinele mari cu copiii, fiecare copil are voie sa pună în cos un singur produs. Oricare (evident, în niște limite de preț și volum), dar unul singur. Când apare o situație de genul ” vreau și asta”,

  25. Pentru nefericirea unora, dar pentru fericirea altora, copiii nu vin pe lume insotiti de instructiuni de utilizare. Eu sunt mama a doi copii ( nu imi place sa spun ca am doi copii, pentru ca nu sunt bunuri personale), mama care si-a permis sa stea acasa cei doi ani, cu fiecare dintre ei. Nu mi-a pasat de cariera, am vrut sa ma bucur de cea mai frumoasa perioada din viata micutilor. Ce a mers la primul, nu a mers la al doilea. Doar ca, noi parintii, a doua oara am stiut cum sa reactionam ( am eu o gluma ca primul copil este pentru experimente si de la al doilea in sus stim ce avem de facut)
    Nu inteleg de ce unii considera ca toti copiii trebuie sa mearga la aceeasi varsta, sa vorbeasca la un an, etc. La noi, de exemplu, cel mare a mers la 10 luni si a scapat de pampers la un an si jumatate iar junioara a mers la un an si o luna si a scapat de pampers la aproape trei ani. Si ce, nu mi-am iubit micuta ca am dat bani pe pampers pana la trei ani?
    Problema noastra, a romanilor, este ca ne pricepem la toate si stim sa facem foarte putine. Datul cu parerea/ presupusul a ajuns sport national…

  26. Buna Daniel. Aletha Solter in cartile ei spunea ca cei care sunt deranjati de plansul si crizele copiilor sunt cei care au fost opriti sa planga atunci cand au fost copii, sau chiar ca adulti considera ca „nu se face sa plangi in public „. Din ce am citit consider ca „Conceptul continuum ” e o carte care ar putea intradevar schimba lumea. O zi buna va doresc.

  27. Eu sunt de parere ca faci ce crezi tu mai bine ca functioneaza pentru copilul tau si sa masori asta cu lumina din ochii lui, cu cat de mult zambeste.

    Apoi tu ca parinte trebuie sa te ocupi intai de tine, de emotiile tale, de nevoile tale si asta sa fie scena din fata copiilor tai. Si introduci in ecuatie Adevarul, despre tot si Comunicarea si explicarea de ce te comporti asa cum te comporti si ce sta la baza (mai ales cand tu esti varza si copilul poate percepe ca e din vina lor sau c-au facut ei ceva rau sau gresit).

    Eu ca parinte ma consider Gradinar. Treaba mea e sa pregatesc gradina, sa lucrez pamantul, treaba copilului e sa decida ce vrea sa faca si unde crede el ca poate incolti si inflori. Si mai uit la copil si unde vad ca pune energie natural, vin si eu si incerc sa contribui cu ce pot alaturi de el in directia dorita de copil. Si vad cat merge pe drumul ala. Unele calatorii sunt mai lungi, altele mai scurte. Treaba mea e sa pregatesc terenul, treaba lui e sa incerce. Cat mai organic.

    Nu-mi iese mereu, insa cand am o problema o comunic, n-o bag sub pres, o confrunt. Astfel rup cercul vinovatiei si al presiunii puse pe copii ca ar fi ceva neinregula cu ei. Ei sunt in regula, eu am o problema si caut solutii sa o rezolv.

    Prezent, Respir, Meditez, Ma Predau si iar de la capat.

  28. Nu stiu de ce, dar din foarte multe articole, comentarii, postari etc rezulta ca PANA ACUM OMENIREA A STAT PE LOC SI A EVOLUAT DOAR DE LA REVOLUTIE INCOACE!
    Asa sa fie?!? Nu cred! Oare cum argumenteaza bunicii nostri „modificarile de proceduri educationale parentale” comparativ cu predecesorii lor?
    Oare daca fiecare ar avea argumentele la el in a „replica” unei persoane de varsta a III, nu s-ar folosi mai mult?! Cu siguranta, cine nu are un batran sa si-l cumpere! Culmea e ca tot ei sunt „buni” care-i iubeste cel mai mult, ii rasfata prea mult si uneori ne plangem ca tocmai ei, neingaduitorii” de mai sus strica educatia nepotilor!
    Suntem inconsecventi si aplicam dupa caz, teoria invinovatirii!
    Sa ne asezam alaturi, tot arborele genealogic (nu in opozitie) pt a da forta si mai ales SENS micutilor care cu siguranta vor identifica balansul neprincipial!

  29. Buna ziua! Prezint aici doua modele de parenting:
    – soacra-mea i-a lasat pe cei dou baieti ai ei sa faca ce vor. Cand era o situatiede criza replica ei era:” daca faci cutare lucru mamii te iubeste mai mult” Intre timp de socrul ii tinea din scurt cu povesti moralizatoare. Soacra ii incuraja la modul voi sunteti cei mai destepti,cei mai grozavi, nu va amestecati cu pleava. Rezultatul : ambii baieti au realizatmultcu putin
    – mama mea a adoptat stilul certaret, reprosuri tot timpul, nimic nu e bine, taica-miu o persoana rezervata, fara atitudine,iti dadea ajutor de cea mai buna calitate daca i-l cereai. Rezultatul : fratele e o persoana agresiva,niciodata multumit ,eu sunt persoana fara incredre in mine,deprimata, cu un golpecareincerc tottimpul sa il umplu.

    Cred ca oamenii se impart in doua categorii dinpunct de vedere al aspectului de a face sau anu face ceva: cei care fac ce vad la ceilalti ( adica iau in seama observatiile si de ex sunt reci fata de copil inideea de anu-l rasfata- ceea ce e total gresit dinpunctulmeude vedere) si cei care actioneaza cu iubire,tot ce fac fac prin filtrul iubirii,daruire neconditionata .Cea mai buna investitie este copilul,sa faci si saii dai tot ce isi doreste. Profesorul de psihologie din liceu ( am facut pedagogicul) spunea daca copilul are un gard si vrea un calut ,ii dai calutul.
    Scuze pentru indrazneala.

  30. Frumos alcatuit articolul.
    Raspunsul la intrebarea ta, ar cam fi in text. Singura cale de a creste un copil sanatos fizic si emotional, care sa isi poata folosi potentialul la maxim ca adolescent si ca adult, este crearea unei legaturi stranse cu parintii. Cat timp creste, copilul se raporteaza la microuniversul pe care il cunoaste: familia. Din familie el isi extrage tot ce are nevoie. Avem prea putina incredere in ei. Ei isi pot forma singuri un caracter armonios. Nu au nevoie decat de exemplul bun si iubire. Multa iubire (si ingaduinta). „All you need is love”, vorba filosofului.
    Pana la urma, este copilul TAU, nu al societatii. Presiunea societatii este mare, o greutate ce apasa greu pe umerii de parinte, dar este doar o latura a statutului de parinte. Este pretul pe care il platim pentru zambetele care ne lumineaza ziua; pentru fiecare „te iubesc”, „ma doare”, ” fac pipi”; pentru fiecare imbratisare, pupic si noi mai stim ce; pentru onoarea de a fi centru universului lor. Merita? Eu zic ca da.