Articolul asta face parte dintr-o serie numita “Gamification – Cum sa fii productiv prin joaca”
Partea I – “Intro”, o gasesti -> AICI <- .
***
Eram mic, aveam undeva la 12-13 ani. Jucam fotbal cu alti copii intr-o statiune la mare si eram tare amestecati. Ca varsta, in primul rand, pentru ca erau printre noi de la copii de 7-8 ani pana la adolescenti de 16-17. Eram si baieti si fete, fara niciun fel de discriminare. Si eram mai multe nationalitati, in special de romani si rusi.
Cumva rusii, pentru ca erau cei mai numerosi dintre minoritati, se adunasera intr-o singura echipa si mai aveau nevoie de cativa dintre noi, ceilalti. Stateam cu totii in grupuri separate si negociam echipele, iar eu imi cantaream optiunile, daca sa ma duc la “ei” sau nu.
Atunci s-a intamplat un lucru “smecher”. O pustoaica de 10-11 ani a venit la mine, m-a tras deoparte si mi-a zis pe un ton grav:
“Sa stii ca am mare incredere in tine.”
Nu am stiut cum sa reactionez atunci. Avea parul negru carbune, tunsa baieteste, destul de scurt. Si era si destul de directa, fie vorba intre noi.
“Nu inteleg ce vrei sa spui.”
“Pur si simplu nu vreau sa merg la ei.”
“La rusi?”
“Da, nu vreau. Vreau sa jucam impotriva lor. Si tu sa fii capitanul meu.”
Am ramas putin surprins, pentru ca sinceritatea ei si modul in care se uita la mine imi dadea un fel de tremur in voce. Uitandu-ma cu ochii de adult in urma, cred ca a fost prima mea prietena. Ea probabil ca a stiut asta, eu nu am stiut niciodata. Abia cand ne-am despartit a tinut sa ne pupam si mi-a tras o mozoleala pe buze, desi eu, suprins ca vine spre mine, i-am intins obrazul drept. N-am mai vazut-o niciodata de atunci. Nu-mi aduc aminte nici macar numele ei.
Imediat dupa ce a spus “si tu sa fii capitanul meu” a lasat ochii in pamant pentru cateva secunde. Dupa care a reformulat:
“Tu sa fii capitanul nostru. Cum e Hagi, iar noi suntem Romania…”
“Cum e Hagi, adica…” – am raspuns, hipnotizat.
“Da.”
Eram usor de pacalit, asa ca mi-am luat jocul in serios. Am jucat mai bine decat de obicei, pentru ca eram Hagi, dar si pentru ca simteam ca cei din echipa mea au incredere in mine.
***
Mult mai tarziu, cand lucram ca si consultant in programe de finantare. Stateam in mijlocul unei primarii (nu conteaza care), cu un termen limita care se apropia spre noi cu viteza cu care trec secundele la proba 100 de metri la atletism. Eram hipnotizati de linia de finis si ingroziti in acelasi timp. Nu dormisem de nopti bune, bausem cafea pana la limita suportabilitatii fizice si fiecare centimetru de muschi din corpul meu ma durea cu intensitatea unei unghii care zgarie tabla pe diagonala.
Nu mai puteam sa gandesc, sa am un fir logic in minte. Ramasesem setat pe o singura idee: inca o ora, depunem proiectul si apoi ma duc acasa si dorm 7 zile. Nu sapte, o luna. O luna intreaga o sa dorm, daca mai rezist o singura ora.
Iar oamenii alergau care incotro, aratandu-mi tot felul de foi – si dadeam indicatii: cate copii trebuie facute, de ce semnaturi e nevoie, unde trebuie sa apara stampila. Unii isi faceau treaba fara niciun fel de comentarii. Altii insa mormaiau prin barba:
“Nu cred ca o sa reusim. Nu ajungem la timp.“
“Ba o sa reusim. Aruncam totul intr-o cutie si facem pachetele in masina, in cel mai rau caz.”
Galagie si disperare. Disperarea ideii ca ai muncit degeaba atata timp, daca nu ajungi la timp.
“Dani, nu reusim!” – am auzit atunci o voce.
“Hai sa ne spunem asta dupa ce ni s-a inchis usa in nas si nu ne mai lasa nimeni sa intram. Pana atunci sa ne facem treaba.”
A fost o batalie teribila intre provocarea de a face un proiect intr-un timp imposibil, aproape si gandul ca o sa clacam. Ca e imposibil de dus pana la capat.
Am castigat batalia aia la mustata. Dragonul a fost infrant. Dar putea foarte usor ca rezultatul sa fie la polul opus. Eroul, adica eu, sa zac alaturi de calul meu in namol, cu armura odata stralucitoare, acum plina de gauri si rugina.
Dupa ce am infrant acest dragon, mi-am dat demisia. Calatoria mea luase sfarsit atunci.
***
Mai intaintam in timp. N-am facut nimic cu demisia mea, a trebuit sa ma reangajez. Si apoi sa imi dau demisia din nou. Sa ma angajez. Sa imi dau demisia. Un fel de du-te vino intr-un ocean de nepasare.
Ma jucam de-a antreprenorul pe atunci, dar acel dragon era mai mare si mai puternic decat imi putusem eu imagina.
Intr-un final mi-am gasit locul ca angajat intr-o firma de consultanta. Ca si varianta de rezerva, lucram la doua proiecte destinate tinerilor care vor sa porneasca o afacere. Dar in mintea mea deja renuntasem. Eram in seara de dinainte si mai aveam mai bine de 40% din ambele proiecte de incropit.
Obosisem. Undeva pe fundalul gandurilor mele de “preamarire” aparuse o alta voce care imi spunea ca e timpul sa ma asez “la casa mea”. Nu in sensul de casatorie, nu ma vedeam cu nimeni pe atunci, ci in sensul de a ramane intr-un singur loc de munca mai mult de 12 luni, cat durasera ultimele mele joburi la un loc.
Am zambit amar, pentru ca nu mai simteam pic de dorinta in mine. Voiam doar sa dorm. Atunci a sunat telefonul.
“Daniel?”
Era fostul meu angajator. Cel care ma invatase cam tot ce stiam pe partea asta.
“Am auzit ca vrei sa renunti, sa nu mai depui. Stiu ca nu mai lucrezi pentru mine, dar nu pot sa cred ca nu ai de gand sa mergi pana la capat! Eu nu te-am invatat asta!”
Mi-am luat o scatoalca destul de serioasa. Am inghitit in sec si am ascultat tacut tot ce a avut de spus. Dupa ce am inchis telefonul, mi-am facut o oala de cafea si m-am pus pe treaba.
A doua zi depuneam proiectele si le castigam pe amandoua.
Dragonul a fost inca o data infrant.
***
Viata are mult mai mare legatura cu filmele la care ne uitam, cartile pe care le citim, jocurile pe care le jucam. Intotdeauna exista un erou, chit ca nu va ajunge la final victorios, cel putin nu in capitolul asta.
Exista dragoni, proiecte care ne provoaca, pentru care simtim ca traim si al caror unic scop este sa ne testeze.
Exista dusmani, aliati, mentori, harti secrete prin care poti ajunge la comori, arme, unelte, resurse care sa te ajute sa depsesti obstacole.
Si o viata mai ceva ca in filme.
Trebuie doar sa deschidem ochii si sa le identificam.
Un prieten imi spunea acum cativa ani in urma o vorba care mi-a ramas in minte si pe care o repet deseori pe la cursurile unde sunt platit sa dau din gura: “Viata extraordinara apartine celor care stiu sa o povesteasca!”.
Cu totii avem o viata extraordinara, atata tot ca unii vad asta, altii nu. Un fel de “suntem povestile pe care ni le spunem” ajuns cliseu la o distanta de un click pe facebook.
Daca ne uitam unde trebuie, viata noastra se poate transforma in cea mai “addictive” calatorie pe care o putem avea. Mai satisfacatoare de 1000 de ori decat jocul ala pe telefon care ne impiedica sa te concentram, decat canalele de social media in care ne ascundem…
La naiba, viata noastra poate deveni mai buna chiar si decat un bestseller pe care nu il poti lasa din mana, din moment ce ai citit primele pagini.
Asta este conceptul de gamification pe care am decis sa il descriu in aceasta serie de articole.
Iar data viitoare voi vorbi despre cele mai importante personaje din acest proces: despre protagonist si despre antagonist. Hero & Villain. Erou si dragon.
Ramai aproape, lasa un comentariu.
Cu cat mai multe, cu atat mai repede postez continuarea.
Cu drag,
Daniel
PS: Suna exotic de fiecare data cand incerc sa explic conceptul de “gamification” pe care il am in cap, mai ales ca nu are reguli foarte precise, tocmai ca sa raman fluid in interiorul “povestilor mele”.
Dar este o metoda prin care eu performez: metoda prin care nu fac altceva decat sa recreez realitatea din jurul meu conform povestii din capul meu.
Intotdeauna am vazut viata mea precum un film sau o carte, in care eroul sunt eu si tot ce mi se intampla face parte din structura unei povesti. Asta m-a ajutat:
- sa raman sanatos mental si sa trec mai usor peste esecuri (pentru ca esecurile sunt capitole dintr-o carte; succesele in schimb sunt finalurile de carti / calatorii)
- sa inteleg cand sa apas pe acceleratie si cand nu, in functie de partea din poveste unde sunt
- sa imi iau resurse, atunci cand am nevoie, dar si sa identific rapid care sunt aliatii mei, dusmanii, blocajele (si cum sa trec de ele)
- sa raman, astfel, surd la criticile celor din jur si sa merg mai departe, indiferent cat de imposibila pare o situatie (ce erou se opreste la mijlocul povestii, pentru ca cineva nu e de acord cu el?)
- sa identific “marile batalii”, pentru ca fiecare poveste are una – ceea ce duce intr-o supraresponsabilizare, pe final, care ma ajuta sa inchid proiectele si sa sarbatoresc victoria
- (iar daca ma lovesc de un esec, sa il percep ca pe un capitol dintr-o poveste mai mare – lucru care ma ajuta sa obtin si mai multa claritate in ceea ce fac)
PPS: Data viitoare, in partea a III-a, o sa “crosetez” putin pe ideea de “erou” si “dragon”. (tu si cu proiectul tau / obiectivul pe care il ai de dus la capat)
Ma ajuta insa sa stiu ca esti alaturi de mine, de aceea reintaresc rugamintea sa imi lasi un comentariu mai jos – si sa imi spui si tu o poveste cu un moment de cumpana, cand cineva sau ceva te-a impins de la spate – sa inaintezi ultimii metri pana la linia de final.
Lasa-mi un comentariu mai jos cu povestea ta.
Raspunsul tau – va da curaj si altuia sa raspunda si va inspira mii de cititori sa caute raspunsul la aceasta intrebare, in viata lor.
tare articolul, chiar cred ca viata bate filmul. sunt tare curioasa ce o sa scrii pentru ca nu sunt artista in ale jocului :)). plus ca m-ai gasit intr-un moment potrivit, urmeaza sa imi lansez blogul, deci imi construiesc si eu povestea mea.
Ce fain! Imi place le nebunie ideea de “gamification”. Stiu ca functioneaza si chiar is curios ce ai scos tu din conceptul asta.
Ma intreb insa ce inseamna in contextul asta hartile secrete. ( Cand eram mic imi amintesc cum cineva gasise o schema electronica si noi spuneam ca e o harta secreta si imi amintesc emotia si cum am dat 20 de capace de bere pentru harta aia. – Nu rade, ca pun pisicile pe tine! ).
O intrebare: conceptul Pomodoro e tot un soi gamificare ? ( da e un barbarbarim cuvantul ala )
*barbarism
Da, si pomodoro are elemente de gamification. Ca si multe alte tehnici de productivitate. Ajungem si acolo. 🙂
Salut Daniel,
la mine nu prea tine asta cu joaca. Astept sa vad cu ce alte solutii mai vi.
O sa fie plina de solutii seria asta de articole. Doar ca le luam pe rand. 🙂
Abia aștept! 😊 sunt curioasa.
Nu m-am gândit niciodată sa vad viata mea ca un film. Și cu personaje. Interesant. As vrea sa știu când descopereai tu piedicile, inamicii etc. Ce rol le dădeai…
O zi faina sa ai!
Urmeaza 🙂
Asta este una dintre cele mai mari provocari pentru mine. Pentru ca am observat ca una dintre abilitatile mele este sa transform orice imi place la inceput in „trebuie”, astfel incat ajung sa fac lucrurile cu frustrare, chiar daca la inceput le vedeam ca fiind frumoase si le faceam de placere…
Sa gasesti placerea in ceva ce faci la nivel de rutina este o maiestrie 🙂
Buna! Uite cum raman eu citind si recitind ce scrii! Unii ar spune ca pierd timpul, eu spun ca dimpotriva imi recastig incet, incet timpul… Ma recastig pe mine, fiindca incep a-mi reconstruiesc visele…
O poveste de viata… La inceput m-am gandit ca nu am ce sa scriu, fiindca viata mea nu a fost asa spectaculoasa ca a ta sau a altora. Dar nu-i deloc asa, doar viata fiecaruia dintre noi este despre esecuri, victorii si lectii de viata.
Acum 15 ani verdictul medicilor era clar: sanse minime la o noua sarcina si exclus sa o pot duce la capat. Cand am mers la medicul endocrinolog sa-i spun ca sunt insarcinata reactia a fost: ,,Asta-i semn de la Dumnezeu!,, Nu sunt o credincioasa, in sensul pe care il vad multi in ziua de astazi. Insa cuvintele medicului mi-au ramas in cap si am fost convinsa ca voi reusi sa merg pana la capat. La un moment dat mama mea a ingenuncheat in fata mea (mi se face pielea de gaina si astazi) si m-a rugat sa renunt ca mor si eu si copilul si mai am unul de crescut! Slabisem intr-o saptamana 5 kilograme… Oricui mi-a spus ca risc prea mult i-am raspuns la fel: ,, Daca Dumnezeu asa a vrut, stie el de ce…,, Copilul a fost considerat cu risc major de malformatie cardiaca sau tuburari endocrine grave. S-a nascut perfect sanatos!
Am avut noroc, fiindca mi-au fost alaturi doi medici extraordinari, iar sotul si fiica mea m-au sustinut si m-au incurajat, chiar daca nu au fost intotdeauna de acord cu mine.
Pe 23 ianuarie fiul meu a implinit 14 ani si este o minune in viata noastra!
Felicitari si multumesc pentru randuri… 🙂
Conteaza mult.
Salut Daniel,
Cu seria asta de articole „Gamification – Cum sa fii productiv prin joaca” atingi un punct foarte sensibil in ceea ce ma priveste si la care ma concentrez de ceva vreme.
Am observat de-a lungul timpului ca atunci cand imi propuneam ceva si eram incrancenat , cand eram obsedat sa obtin acel ceva, se intampla un lucru foarte “ciudat” si anume faptul ca nu-l obtineam sau il obtineam cu greutate foarte mare :)))
…in schimb, am vazut ca daca privesc lucrurile relaxat, daca vad obiectivele, dorintele ca pe niste jocuri, situatia se schimba total 🙂
Sunt cu ochii pe mail si astept cu nerabdare urmatoarele articole, am nevoie de o structura a “jocului” sa-mi fac viata mai usoara
Multumesc mult!
Imi amintesc un moment in care proiectul la care lucram durase aproape 3 ani, multa hartie, interese si persoanje care fortau situatii si lucruri, presiune si mult stres. In Decembrie dupa ultimul control ministerial cel pentru care lucram imi spune ca trebuie sa ma gandesc ce activitate pot desfasura independent care sa produca evenimente in companie. Am plecat de Craciun la o prietena in Mramures, am petrecut cateva zile cu gandul ca voi sti la intoarcere ce vreau sa fac. M/am intors la birou in Ianuarie si am anuntat ca la sfarsitul lunii plec. Lucram la o idee de 2 ani, aveam 2 clienti after work care puteau plati facturile, si asa a inceput calatoria.. Am reusit sa creez un business dintr-o idee, am reusit sa gasesc un investitor, am reusit sa invat sa fiu antrpenor, pana cand dupa 3 ani am constientizat ca vreau altceva. Am ajuns consultant in alta tara, am inca acel business si inca mai am de parcurs pasi spre ce imi doresc….
E o poveste care se tot repeta in ultima vreme. “Am anuntat ca plec, aveam x clienti after work… si asa a inceput calatoria.”
Felicitari!
Felicitari Daniel,
“Eu sunt eroul principal in filmul vieti mele, asa ca nu accept un scenariu prost”. zicea cineva
Fii inspirat pentru articolul 3
Iti multumesc
Bun articol.
Până în 2005 provocari din acest tip aveam in fiecare săptămână. Făceam documentele pentru export într-o firmă de comerț exterior. Deși
Aveam vechime in profesie mereu mă îndoiam că voi reuși să termin documentele la timp, până la livrarea marfii.
O data eram panicat că nu voi termina la timp, nu stiam ce sa fac mai repede dar m-a ajutat șeful meu care a batut certificatul EUR1 la mașină.
Am asteptat continuarea cu sufletul la gura, asa cum voi face si de acum inainte. Nu stiu in ce punct de cand te citesc s-a produs acest clic: orice carte lansezi o comand fara sa mai citesc descrierea si astept cu nerabdare urmarea acestei serii.
Sper sa ma ridic la inaltimea asteptarilor. 🙂
Momentan sunt in punctul in care ma joc pe aceste concepte. Avandu-le integrate, mi-e putin mai greu sa vorbesc despre ele conceptual. E nevoie de introspectie. Dar ii dam noi de cap.
Salut !
As putea sa zic ca… joaca naște joaca, desi experienta mea de până acum mi-a demonstrat că se poate naște și ceva extraordinar, tocmai prin faptul că ne dam voie sa fim noi. Suntem noi asa cum eram atunci când eram mici si ne jucam, nu stiam ce sunt alea termene limita. Hărțile si comorile exista, dar fiecare le vede în felul lui…
Felicitări pt articol !
Weird, chiar ma regasesc in el. Nu credeam ca reuseste careva, sa transpuna atat de bine in cuvinte starile prin care trec. Imi place la nebunie ceea ce fac, dar inca nu am invatat ce este echilibrul, sa muncesc constant 8-10 ore pe zi timp de 255-275 zile/an. Am perioade cand 1/2 luni sunt focus 12/16 h (si mai mult uneori) pe zi, la foc continuu si dupa pauza 1/2 luni. Ma relaxez prea tare si ma ia destul de greu motivatia pentru implicare totala, dupa accelasi ciclu, la nesfarsit de 2-3 ani. Mi-a prins bine articolul de la tine, mi-a reamintit ca dragonul trebuie infrant !
Fain articolul…am o nevoie maxima de povesti, de moduri in care sa o construiesc pe a mea. Se zice ca lumea apartine alora suficient de nebuni care cred ca pot sa o schimbe. De ex Steve Jobs, Henry Ford…care aveau o poveste foarte clara in cap despre ei.
Eu ma folosesc de “Heroes journey” – etapele din calatoria eroului si stiu ca in fiecare context din viata mea, sunt in alta etapa – poate sunt magician in profesia mea insa in relatia de cuplu sunt cautator, sau razboinic…oricum ar fi, am reguli clar si stiu ca nu ma ajuta daca ard etape si ca fiecare are ceva din care eroul are nevoie – ca sa descopere mai mult din calatorie.
Astept urmatorul articol si cred ca o sa imi printez seria asta.
Mi-ar fi placut sa citesc o carte pe tema asta. Sa fi scris tu una.
Buna, Daniel.
Te citesc de ceva vreme si un oarecare efect al scrierilor tale il vad. In sensul ca incep sa vreau sa ma cunosc si sa ma mobilizez mai bine, in ce fac. Daca voi reusi sa vad obisnuita mea poveste sub forma unui film iar efortul sa il transform in joaca, va fi datorita tie. Iar rezultatele vor fi spectaculoase pentru ca voi reusi sa fac ce mi-am propus si daca nu, cu siguranta voi invata lectii bune de aplicat mai tarziu. Deci, cu multumire, astept continuarea scrierilor tale.
Buna Daniel,
eu nu am mai auzit de conceptul asta pana acum, mi se pare absolut genial! Intotdeauna mi-a placut sa ma “pierd” intro carte buna sau intrun film, sa imi imaginez ca eu sunt personajul principal. Imi place la nebunie ideea asta ca eu pot sa imi transform viata intro aventura! De abia astept sa citesc urmatoarele articole pe tema asta! Sau poate scrii o carte? 🙂
Scriu cartea aici, pe bucati. 🙂
Salut Daniel,
Imi plac foarte mult articolele tale si de mult timp ma gandeam ca viata poate fi vazuta ca un joc video gen GTA, in care sa-ti atingi obiectivele efectiv jucandu-te :). Nu-i dadusem un nume acestui concept dar gamification imi place foarte mult. La fostul loc de munca mi-am negociat salariul si programul avand in minte ca totul e doar un joc si nu are rost sa-mi fac griji, ci mai degraba ar trebui sa ma distrez cand fac asta si ce crezi? Mi-a iesit de minune, am obtinut exact ce am vrut.
Spor la treaba, Daniel, imi place mult ceea ce faci!
Jocuri abordate cu maxima seriozitate; e un fel de alchimie sa dozezi ingredientele joaca si munca.
Saptamana trecuta am pățit. Aveam ultimul examen si îmi trebuia o nota destul de mărișoara iar in seara de înainte clacasem….nu știam nimic si simțeam flacara dragonului cum îmi topește armura. Pe la ora 23 au venit întăririle, atunci zână protectoare ( o studenta din an mai mare) m-a sunat pentru a-mi explica ce si cum se întâmpla ca sa îmi puna gândurile in ordine.
Nu am reușit sa rapaun dragonul dar l-am rănit grav, iar data viitoare când ne vom confrunta nu va avea același noroc :))
M-am cracanat de ras. “l-am ranit grav” :)))
Nici tu nu esti intreg la mansarda. :))
Buna Daniel
Eu sunt o persoana care mai joaca jocuri pe calculator in timpul liber. De multe ori m-am gandit ce bine ar fi daca totul ar fi asa usor si in viata reala. Nu neaparat ca lucrurile sunt foarte usor de obtinut in jocul pe care il joc, exista multe lucruri de grindat, trebuie sa fii mai bun decat altii si trebuie sa investesti timp in aceasta activitate ca sa ajungi undeva, mai departe decat ceilalti. Dar, avantajul in jocuri este ca stii de unde pornesti si unde vrei sa ajungi. Daca am avea aceasta claritate si indarjire si in viata de zi cu zi. Vietile multora dintre noi ar fi mai aproape de visurile pe care le ingropam din diverse motive. Eu astept cu nerabdare urmatorul articol si iti multumesc pentru cel pe care tocmai l-am citit pentru ca..m-a pus un pic pe ganduri. Toate cele bune!
Claritatea si indarjirea – le poti obtine si in viata, daca de asta este nevoie ca sa inaintezi. 🙂 Atata timp cat ai dovedit ca le ai jucandu-te, poti sa le “expui” si in viata reala. Trebuie doar sa “construiesti” contextul potrivit.
Oamenii sunt capabili de intreaga paleta de emotii si calitati posibile. Trebuie doar sa invete sa le genereze si sa le foloseasca in folosul propriu. Dar ele sunt acolo.
Da, fiecare dintre noi avem asemenea momente!
Unul dintre ele, pentru mine, a fost cand, la 45 de ani, am terminat FEFS, cursurile master; cu familie si un loc de munca, e mai greu sa poti face fata si cursurilor de zi ale unei facultati dar, am avut langa mine oameni care m-au sustinut si incurajat.
Momentul despre care voiam sa scriu, a fost cand lucrarea mea de disertatie, era pe terminate dar mi se ceruse sa lucrez statistic intr-un program pe care nu-l cunosteam deloc si pe care, nimeni dn jur nu-l cunostea destul de bine ca sa-mi fie de folos; eram in pragul renuntarii dar, unul dintre profesorii mei, m-a sunat si mi-a spus:”am auzit ca vrei sa-ti amani sustinerea lucrarii. De ce?! Vreau sa ne-ntalnim si sa vedem ce-i de facut…sub nici o forma nu admit sa renunti tocmai acum!”
N-am renuntat si, mai mult , am luat nota 10! II voi fi intotdeauna recunoscatoare acelui domn profesor!
Adriana T
Cred ca ne amintim cu totii asemenea interventii in viata noastra. Oameni care apar chiar cand suntem la buza prapastiei si ne spun “Cum sa renunti acum? Hai ca mai ai putin.”
Si tocmai pentru ca exista atat de multi care iti baga degetele in ochi si iti pun piedica, acesti putini ies in evidenta ca atunci cand, intr-o zi noroasa, soarele reuseste sa sparga norii pentru cateva secunde si sa arunce raze catre pamant.
Am avut cel mai imposibil vis cand eram in clasa a 11-a : ca pot alerga repede cat o masina si pe distante foarte mari. Voiam sa traiesc visul. Am adunat o gasca de baieti sa ne antrenam toti ca o echipa, dar la scurt timp dupa apucare au parasit ideea si am ramas singur, osciland sa o las balta si eu.
Intr-o zi am mers la stadion sa dau 5 ture singurel si am intrat in vorba cu un alergator, Guru, de acolo care m-a intrebat ‘Vrei sa alergi un maraton ?’. ‘Da’ mi-a iesit instant pe gura, doar de dragul provocarii. Mai erau sase luni de zile pana la competitia orasului, un semi-maraton, 21km, si eram foarte decis sa ies pe primul loc la categoria mea de varsta.
4 luni inainte de concurs : Frecventat zilnic acel stadion. La un moment dat, un tanar de 65 de ani, campion, nemultumit de prezenta mea pe acolo, m-a luat la intrebari, m-a descurajat, a ras de micul meu efort de a fi locul intai la categoria mea. Mi-a si aratat alti tineri alergatori, concurenta mea, in fata carora nu as fi avut nici o sansa.
2 uni inainte de concurs : M-am ambitionat sa devin un Transformer (ca in film). Pentru urmatoarea perioada ma trezeam dimineata la 5, faceam un dus rece si ieseam la primul antrenament pe ziua aceea, al doilea mergand tot la stadion.
1 luna inainte : am clacat. Era prea mult. Visul imi dadea repulsii si m-am izolat de agitatie la o manastire, unde am fost cioban pentru un timp scurt. Muult timp de gandire. Pana am avut o revelatie. Mi-am ascultat inima (cum se spune ca vorbeste Dumnezeu cu noi) si mi-am amintit de visul meu, de toate trezirile buimace, de tot frigul si kilometrii intregi de talpi pe asfalt. Am decis sa ma intorc sa-mi infrunt demonii.
2 saptamani inainte de concurs. Performanta era pe zero, greu ma miscam din loc pana la stadion, dar acolo ma gaseai intreaga zi. Devenise-mi fanatic, ma imaginam castigand, trageam mai tare de mine ca niciodata la antrenamente si intinderile musculare nu au intarziat sa apara.
Bunul domn de 65 de ani m-a remarcat si ma privea cu incredere. A ales sa faca parte din echipa mea, alaturi de Guru si alti cativa alergatori. Familia mea mi-a pregatit o pancarda de incurajare la concurs si cu totii aveau incredere deplina in mine. Numai eu ma simteam in intuneric; ma indoiam teribil de tare de mine si o frica mai apriga ca cea de moarte.
Ziua cea mare : am plans cand am inceput cursa. Era momentul meu cel mare. Alergand in echipa pentru o buna perioada de timp, pe final imi vad cel mai mare adversar la cateva sute de metri inaintea mea. Obstacolul din calea visului meu. Asa ca am iesit din formatie, am tras cu sufletul incat fiecare pas il simteam ca fiind ultimul inainte de colaps.
Socul a venit cand am terminat cursa inaintea acelui tip, dar tot pe locul 2 am iesit. Nu a contat. In inima mea eram pe locul intai. Adversarul a urmat sa-mi devina cel mai bun camarad la concursuri, echipa a ramas intacta mult timp.
Dar poate cel mai important, realizase-mi imposibilul meu propriu. Si de aici au inceput aventurile urmatoare 🙂
Daniel, lasa-ma sa mai triez din coment ca e imens :)). Mi-a prins foarte bine sa retraiesc acele momente scriindu-le.
De ce sa triezi? Povestea este superba si te tine pana la capat. Plus ca este povestea ta.
(faptul ca ai scris-o te ajuta sa obtii claritate – si din claritate se naste viziunea, de obicei)
Felicitari!
Eram in clasele I-IV si aveam o vecina mai mare decat mine cu un an. Ea termina o clasa si-mi spunea ce greu fusese, iar eu plangeam la mama: mi-a spus mie Ramona ca e greu! Iar mama ma incuraja in fiecare an: tu poti! Si asa era! Terminam anul scolar si-i spuneam ce usor mi se paruse! E printre primele amintiri de incurajare pe care le am. Si au mai fost multe. Si am crescut cu ideea ca eu pot! Iar asta iti da o mare libertate si curaj!
Povestea mea răspuns la intrebarea de la finalul articolului e banală, dar mi-a confirmat că deși frec menta profesionist de obicei, nu pot renunța și mă mai adun uneori sa fiu util. Era la începutul anului asta. Lucram la o aplicație pe telefon şi tocmai încheiasem o ședință în care s-au discutat cerințele pentru site-ul de prezentare. Era vineri seara si urma sa semnăm oficial contractul cu developerii a doua zi pe la amiază. După ședință am clacat. Mi-am sunat mama si i-am zis ca nu mai pot, ca eram invidios pe un amic ce mergea doar la serviciu iar apoi se uita la seriale in restul timpului si parea încântat – smiorcăială standard. Mi-a spus:” Bun, hai acasă şi fă același lucru dacă tu crezi că asta te va mulțumi”. Am înghițit in sec, am zis ok, iar a doua zi am semnat totuși contractul. Proiectul încă e în dezvoltare și sperăm să fie lansat anul asta.
astept sa vad ce urmeaza ,sa vad daca renunt sau nu la proiectul meu !
Pingback: Harta – cum desenezi o strategie care sa te impinga de la spate? – Construim Imperii
Bună ziua ,citesc ceea ce scrieți , poate sunt un pic în afară a ceea ce scrieți ,dar citesc, si vreau sa adaug ca cele mai frumoase povesti sunt cele experimentate !O zi plăcută .Mihaela
Foarte interesant articolul, îmi place foarte mult și îmi dă mult de gândit. Dacă stau bine să mă gândesc, pe mine nu m-a împins niciodată nimeni de la spate, dimpotrivă, tot timpul am fost trasă înapoi. Tot ce am făcut a fost prin propriile forțe, cu propria ambiție. Să obțin ceea ce vreau, cu toate că lumea mă descuraja. De obicei mi-am atins scopurile propuse, toate visele încă nu.
Momentan nu am inspiratie dar o sa scriu o replica care m-a facut sa imi dea lacrimile cand am auzit-o : Cea mai intunecata ora este chiar aceea de dinainte de a rasari soarele.
Pentru mine impulsul pentru continuarea drumului in atingerea unui obiectiv a venit din orgoliu si din imaginea mea in ochii femeilor.
Da erou e frumos sa fii daca nu vor si alti………………..
Da mai sanatos este sa pastrezi apa cata o ai in tine sa iti pui adrenalina la treaba si vezi pe unde iil taci pe dragon dupa sa nu tevada nimeni ca nu care cumva te-ai enervat sa se tai si educe ca te-ai maniat si sa mai iti si spuna ca trebe sa fii pedepsit ca ai indraznit ca doar nu estii in stare si lista este interminabla
Plus ca nu ai vazut bine ce ai facut asa ca imi vine ……………………………………….
E pe vine
Vina
Nu pot sa spun decât mulțumesc pentru ceea ce împărtășești cu noi! 🙏🤗