Stii de ce esti predispus catre succes?

29 Mar

Astazi zugravesc o poveste despre viata, a mea, despre cum am plecat, de unde am plecat, unde am ajuns si care imi este potentialul. Fac acest lucru pentru ca vreau sa va fac sa intelegeti ca limita fiecaruia dintre voi este doar o limita pe care voi insiva o stabiliti. Fiecare om este predispus catre acumulare si catre succes, timpul doar va spune pana unde ajungi.

Succesul este inevitabil si atata timp cat tii directia si nu iti este frica sa traiesti pentru aceasta acumulare, nu conteaza domeniul pe care il alegi la o adica, pentru ca vei ajunge foarte, foarte departe.

Viata este ca o tabla de sah. Fiecaruia dintre noi i se da o pozitie de start pe care nu o poate sa o controleze. Aceasta pozitie reprezinta familia in care te-ai nascut, anturajul, nationalitatea etc. Insa partea constienta depinde de tine. La unii dureaza extrem de putin ca sa isi dea seama de aceasta pozitie si sa avanseze, unora le ia un timp indelungat. Cert este ca din momentul in care ti se da aceasta pozitie, mai avansata sau ceva mai retrasa, din acel moment totul depinde de tine daca vei putea castiga aceasta partida de sah (viata).

Am analizat vietile a destui oameni de succes ca sa realizez ca acest termen, de excelenta, poate fi atins de fiecare din noi la un moment dat. Exista anumiti oameni care au reusit intr-un anumit domeniu, dar domeniul nu este decat o cale aleasa de el, pentru ca orice cale ar fi ales, in definitiv, ar fi ajuns sus. Acesti oameni sunt asa zisii oameni puternici, de la care ai doar de invatat. Primul lucru pe care trebuie sa il inveti cand pornesti pe drumul tau este sa nu mai judeci oamenii din jur dupa aparente.

Eu personal nu judec niciodata un om dupa prezent, dupa banii din buzunar. Intotdeauna incerc sa vad dincolo de aceste lucruri, in definitiv subiective.

De ceea ce trebuie sa tii cont, dincolo de defectele aferente fiecarei persoane:

1) experienta de viata

2) ce are in cap

3) ce poate sa obtina pe termen lung (derivat din primele 2)

si

4) integritatea morala (care nu e de sine statatoare, mai ales ca poti invata extrem de multe si de la o persoana care nu este integra, fara insa a putea efectiv colabora cu acea persoana. Acest punct este mai mult o definitie a relatiei pe care o poti avea tu cu persoana respectiva)

In “Arta Razboiului” de Sun Tzu exista un paragraf care defineste potentialul uman:

“Viteazul stie sa se bata; prudentul sa se apere; înteleptul sa dea sfaturi. Deci, nu este irosit nici un talent.”

Am plecat dintr-o familie extrem de modesta. Nu am de gand sa analizez din fir in par aceasta situatie, nu este momentul, cert este ca am trait destul de multe drame in familia mea pentru a putea sa imi analizez potentialul si cum pot efectiv sa ies dintr-o cursa de soareci in care ma aflam.

Am un respect deosebit pentru parintii mei, ii consider eroi pentru mine. Asta nu schimba insa faptul ca eu nu aveam bani de buzunar intr-o saptamana in timp de liceu nici macar pentru o eugenie si ca a trebuit sa ma descurc pe cont propriu. Ceea ce este un avantaj, din punctul meu de vedere. Puteam fi mediocru, sa ma multumesc cu o viata in fata televizorului si cu un job decent. Am preferat sa lupt ca sa obtin recunoastere si stabilitate financiara, dar, mai presus de astea, sa fiu liber in gandire.

Inca de mic ma gandeam cum pot face rost de bani de buzunar. Aveam o singura pereche de blugi si 2-3 tricouri pe ani de zile. Primul calculator, ca exemplu, l-am avut foarte, foarte tarziu – in jurul varstei de 20 de ani. Deci posibilitati nu erau.Pofteam la ce aveau ceilalti copii si a trebuit sa ma pun in miscare. Am inceput sa vand copiilor masinute de formula 1 facute din hartie pe sume modice, pe care ceilalti copii le aveau. Am vandut cateva, eram extrem de fericit, dar frustrat pe faptul ca daca vindeam masinuta, “clientul” deja stia sa si le faca singur, doar desfacand hartia si copiind modelul.

Mai tarziu am vandut legume in piata. Acolo am invatat sa negociez. Mi-am strans intr-o singura vara destui bani cat sa imi cumpar un ceas subacvatic care s-a spart la scurt timp, un papagal care mi-a murit dupa jumatate de an si, cel mai important, un aparat foto.

Am inceput sa fac poze copiilor si sa le cer bani ca sa le developez. Am scos bani de buzunar din activitatea asta si am invatat doua lectii foarte importante. Prima tinea de investitii. Ceasul si papagalul au fost cheltuieli, aparatul foto era o investitie, pentru ca imi aducea bani. A doua lectie era de fapt un inceput de lectie, lectia gandirii progresive pe care am aprofundat-o in ani de zile din acel punct.

La un moment dat incepusera sa apara aparatele digitale si m-am prins ca nu poate tine mult timp “afacerea”. Am vandut aparatul foto cam pe 60% din suma initiala cuiva care a incercat sa faca exact ce faceam eu, dar care vedea doar scopul: banii, pe cand pentru mine era o metoda sa traiesc mai bine. NU cred ca aveam mai mult de 13-14 ani.

Am inceput sa joc la pariuri. Imi facusem un sistem care functiona. Alegeam meciurile care mi se pareau cele mai sigure, cu cote mici, cu risc mic, puneam mai multe bilete de 1-2 meciuri, decat sa inghesui toate meciurile pe un singur bilet si sa cresc cota de risc aiurea. Am castigat de 10-12 ori la rand bani peste ceea ce pariam. Erau banii mei de buzunar. Ce castigam peste banii de pariu ii cheltuiam aiurea, pastram doar cat sa mai pot paria. Asta a fost lectia sistemelor, cand stateam pe hartie si faceam calcule. La un moment dat am pierdut tot fondul de pariu, dupa 12 pariuri castigatoare consecutiv si mi-am dat seama ca in ritmul ala nu puteam castiga banii pe care ii vroiam eu la nesfarsit. Am renuntat si am inceput sa caut alte solutii.

In liceu m-am imprietenit mereu cu cei care erau sefii clasei care care strangeau banii de fondul clasei. Ca exemplu de cum faceam bani, in perioada lunii martie ma duceam in piata si faceam un studiu de caz, singur.. Imi notam preturile, alegeam cea mai ieftina solutie, imi convingeam prietenul de ‘combinatie’ si spuneam dirigentului ca ne-a costat dublu. Nu puteam cere factura pe martisoare si trebuia sa impartim totusi profesoarelor pe care le aveam. Am facut bani de buzunar, dar eram mereu nemultumit ca sunt prea putini. Am inceput sa ma bag si in negocierea excursiilor si invarteam de asa natura sa imi ramana si mie un ban. Era solicitant si de multe ori aveam un sentiment de vina si ca ‘o sa fiu prins’. Dar mi-am deprins niste abilitati care mi-au folosit in timp. Am invatat doua lectii importante. Lectia despre piata, cat de subiectiva e ea si, respectiv, cat de subiectiv poate fi un pret pe care il accepti, respectiv – il dai. A doua lectie a fost de integritate morala. Imi dadeam seama ca, pe langa supravietuire, trebuie sa ofer si oamenilor ceva. Si ca trebuia sa incerc pe termen lung. Si nu stiam cum. Dar cel putin aveam si eu bani de o pizza, ca toti prietenii mei care vroiau sa ma scoata in oras saptamanal. Ei aveau bani de la parinti, eu aveam bani de la mine..

In liceu am invatat sa dactilografiez. Tastam de 2-3-4 ori mai repede decat oricare persoana de la mine din clasa, foloseam toate degetele, spre deosebire de cei care tastau cu aratatoarele, greoi. Asta m-a ajutat la inceputul facultatii sa mai castig niste bani, scriind lucrarile de diploma ale altora care erau in criza de timp. Am invatat lectia abilitatilor si cat te pot ajuta ele. Si am invatat cat de mult ar da unii pentru ceva, aflati in criza de timp. Negociam in functie de cat de disperati erau, mai ales ca toti asteptau pana in ultima clipa redactarea lor.

Dar erau maruntisuri.

Eu aveam visuri. Mi-am dat seama ca vreau mult mai mult de atat. Tanjeam dupa o firma care sa imi aduca macar 1000 de euro pe luna, bani pe care ii credeam suficienti ca sa pot duce o viata decenta. In acelasi timp vroiam sa am propria mea cafenea intr-o vila si un apartament, al meu, care sa fie deasupra cafenelei, la mansarda. Visam sa am un caine malamut pe care sa il cheme Whisky si sa am cate un loc al meu la mare si la munte. Mi-am scris in perioada aia primul meu plan de afaceri, al cafenelei mele. Foile erau perforate si bagate sistematic intr-un biblioraft. Am scris atat de mult, incat la un moment dat nu mai incapea in biblioraft. Aveam schite, strategii de marketing, planul pe resurse umane. Stateam la Biblioteca Central Universitara, unde aveam internet gratuit, si imi tastam planul de afaceri pe care il scoteam la imprimanta la un prieten. Perioada aia m-a ajutat foarte mult mai tarziu, cand m-am angajat pe programe de finantare.

Cand nu prea am mai avut ce sa adaug in biblioraft, in loc sa am un sentiment de implinire, am avut o saptamana intreaga de depresie. Mi-am dat seama ca puteam caruta inaintea boilor, cum s-ar zice. Aveam un plan de afaceri SI NIMIC ALTCEVA. M-a ajutat extrem de mult saptamana aceea, pentru ca a fost o saptamana de introspectie. Mi-am dat seama cat de putine am, cat de mica mi-e experienta si ca degeaba am planul de afaceri. Mi-am dat seama, pentru prima oara, ca idei de afaceri poate avea oricine, chiar si omul care iti spala parbrizul la intersectii. Am intrebat foarte multi oameni pe atunci cum se pot face bani. SI toti aveau idei. Eram socat. Toti stiau cum se fac bani, dar nimeni nu facea, cel putin din cercul meu de cunoscuti. Toti credeau ca au secretul si toti dadeau vina pe ghinion, pe familie, pe anturaj.

Depresia era la cote maxime. Nimeni nu ar fi bagat bani in planul meu de afaceri pentru ca eu nu aveam nici un ban, pentru ca eu eram zero, pentru ca nu reprezentam nimic. Mi-am dat seama ca nu planul de afaceri vindeam acolo, ci pe mine. Iar eu eram un produs extrem de prost. Pentru ca eram un nimeni care doar visa.

Am luat planul de afaceri si l-am aruncat in dulap si am plans de ciuda. Nu mai vroiam sa castig de buzunar. Vroiam sa am bani sa pot sa ies cu o fata in oras, vroiam sa am bani sa calatoresc, vroiam bani sa dau alor mei, care nu aveau. Am inceput sa ma simt responsabil nu doar pentru situatia mea financiara, dar am inceput sa ma simt responsabil pentru intreaga familie.

Acela a fost punctul zero, in care mi-am dat seama ca absolut totul depinde de mine si ca e un drum mult mai lung decat mi-as fi putut vreodata imagina. Mi-am dat seama ca daca as fi continuat sa fac ce faceam in acel moment nu mi-ar fi adus decat aceleasi si aceleasi rezultate. Adica extrem de mici in comparatie cu asteptarile mele.

Era timpul sa investesc in mine.

Intre timp am fost Danonino. Nu il stiti pe Danonino, de la Danone? Am fost imbracat 2 saptamani intr-un costum de dinozaur, faceam promotii, eram inconjurat tot timpul de copii. Am fost atat de obosit de pe urma copiilor care ma alergau prin supermarket incat aveam tendinta sa vad un copil si sa fug din fata lui. Am castigat pentru prima oara mai multi bani decat castiga taica-miu in 2-3 luni. I-am spart pe toti. Nimic nu a mai ramas din banii aia. Cat de prost am fost! Uitasem toate lectiile pe care le invatasem. Cate puteam face cu banii aia si eu i-am cheltuit pe iesiri in oras, pe inghetata si bere si pe cinste facuta prietenilor.

Mi-am dat seama ca trebuie sa ma angajez, promotiile veneau din an in paste si nu erau constante. Am pus pe hartie toate calitatile mele, mi-am facut un cv beton si l-am depus la Camera de Comert. O lovitura, o reusita. M-au chemat atunci la vreo 3-4 interviuri unul dupa altul, le-am trecut pe toate cu brio, eram atat de pregatit pentru postul ala ca puteam sa ma angajez pe o concurenta de 3-4-5 ori mai mare decat cea pe care am avut-o. Era lectia fortei extraordinare citita mai tarziu in Arta Razboiului. Ma pregatisem mai bine decat oricine.

“Ca regula generala, în batalie foloseste forta normala, pentru a angaja lupta; foloseste forta extraordinara pentru a cuceri victoria.”

Ai putea crede ca incepe un capitol fericit din viata mea, insa nu e deloc asa. A fost doar o lectie foarte dureroasa pentru mine. In momentul in care oferi totul de la inceput, asteparile sunt extrem de mari. Toata lumea m-a asteptat acolo si credea ca sunt super/hiper calificat. Acela era punctul culminant, nu avea sa mai vina altul. Din prima zi am fost in continua cadere. Tot capitalul de imagine pe care il castigasem pe parcursul interviurilor l-am risipit in decurs de 10 luni. La final aveau toti o parere infecta despre mine, nu reusisem sa ma ridic la nivelul asteptarilor, salariul nu a crescut, a ramas acelasi din perioada de proba, aveam esec dupa esec desi, repet, am dat tot ce aveam mai bun din bine la momentul respectiv.

Intr-o zi m-am dus la seful meu direct si i-am spus ca am gasit altceva de munca in alta parte. Logic ca era o minciuna, era o ultima incercare de a imi mari salariul. Stiti care a fost replica sefului meu?

“Ok. Cand pleci?”

In capul meu se bateau doi monstri. Unul imi spunea ca dadusem totul, celalalt dadea dreptate celorlalti, imi spunea ca sunt praf. Am plecat pe usa din dos, cu ochii in lacrimi. Atunci am spart prima mea cana de cafea. L-am vazut ca un ritual. Mi-am dat seama ca e un nou inceput, nu un sfarsit, asa ca am luat cana mea de cafea folosita zilnic in ultimele zece luni si am spart-o de zidul cladirii pe care o paraseam. Din acel moment am spart o groaza de cani de cafea, ritual privit ca o infrangere si speranta pentru un nou inceput, mai bun.

Cana mea de cafea..

Atunci l-am intalnit pe Traian, care a avut o influenta foarte mare in evolutia mea. Cu ajutorul lui m-am angajat in alta parte, pe programe de finantare. Eram hotarat sa nu mai fac greselile de dinainte si ca e timpul sa contruiesc ceva. Nu stiam nimic despre domeniul in care intram, dar, la o adica, scrisesem deja un plan de afaceri, uitat printr-un birou pe acasa, pe undeva. Si am inceput sa acumulez. AM inceput sa scriu planuri de afaceri pentru altii, au inceput noptile pierdute, termene limita, esecuri si reusite. Respiram din ce in ce mai bine. Am invatat sa accept esecurile drept lectii si reusitele in domeniu veneau una dupa alta. Castigam proiecte, stateam tot timpul in intalniri de afaceri, imbracat la costum, cu oameni care aveau afaceri pornite de multe ori de la zero si pentru care trebuia sa fac proiecte de dezvoltare.

A fost o perioada frumoasa. In curand am avut inclusiv oameni pe care sa ii directionez. Rata de reusita la proiectele depuse era foarte mare pentru un consultant. Da, eram consultant !

Am castigat un proiect prin care am facut o scoala de tesatoare manual si am introdus meseria in nomenclatorul de meserii.

Am castigat un proiect prin care am infiintat o scoala de sudura in polietilena.

Am castigat aparatura pentru o firma de constructii.

Am castigat proiecte pe asociatii neguvernamentale prin care strangeam copii in tabere.

Am castigat proiecte prin care infiintam centre de informare turistica.

Am castigat proiecte prin care am cumparat pentru orase intregi masini de colectat gunoaie si pubele pentru toti locuitorii din localitate.

Formasem o echipa care castiga proiecte pe banda rulanta.

Si in timpul asta licarea speranta legata de firma mea de 1000 euro pe luna, cafeneaua mea cu apartament deasupra, malamutul meu. Mi-am scos planul de afaceri cu cafeneaua si l-am rasfoit si nu mi-a venit sa cred, in momentul ala, cat de bine era realizat, in afara de partea de finantare. Cel putin partea de ‘research’ era ireprosabila. Am inceput sa cred in potentialul meu si pentru prima oara am crezut ca o sa pot ajunge sus, desi inca nu stiam cum, mai exact.

Dupa ani de zile m-am intalnit cu contabila cu care eram colegi la firma respectiva. Avea firma de contabilitate, isi luase deja doua masini, castiga destul de bine. Si mi-a zis ceva ce pe mine m-a flatat extrem de mult:

“Te dau exemplu tuturor cunoscutilor mei pentru ca ai plecat de jos. De la tine am invatat sa visez.”

“Cum asa?”

“Veneai la firma, nu aveai un ban in buzunar si, in acelasi timp, imi spuneai cat de multe o sa faci tu in viata asta. Ca o sa ai o firma, ca o sa castigi bani. Si am inceput sa cred ca pot si eu sa fac asta.”

La un moment dat mi s-au pus niste dosare in brate, termenul limita era de 4-5 zile, un proiect care in mod normal trebuia facut in 2-3 luni. A fost momentul meu de glorie. Am fost intrebat:

“Il poti face?”

Am cantarit dosarele, stiam ca e aproape imposibil sa reusesc si am zis cel mai hotarat da pe care l-am spus in viata mea. Si m-am pus pe treaba. In 5 zile nu dormisem o singura ora, scriam la proiect incontinuu. In ultima zi eram in mijlocul primariei (faceam pentru ei proiectul) si directionam pe toti ce trebuie sa faca, unde trebuie sa fie puse hartiile, ce trebuie indosariat, ce copii trebuie facute. Aveam in mine zeci de cafele si nu simteam oboseala. Se apropia termenul de predare al proiectului si noi nu eram gata nici pe departe.

Intr-un efort supraomenesc, in ultimul ceas, am aruncat toate dosarele intr-o cutie mare de carton, le-am aruncat in masina si am fugit cu totii sa depunem proiectul. Eram in contratimp, soferul a condus ca un dement. Ne-am agatat cu totii de un colt din cutia aia imensa. Eu abia ma mai tineam pe picioare, dat tineam sa trag si eu de cutie pe scarile alea care pareau interminabile.

La intrare la comisie, surpriza! Usa era inchisa. Eram socat. Nu se putea termina acolo! Toti se vaitau, am luat la rand toate numerele de telefon pe care le stiam pana am aflat numarul de telefon al sefei de comisie. Am pus o femeie din echipa sa dea telefon, pentru ca stiam ca ea poate fi mai empatica decat puteam eu la momentul respectiv. Telefonul a sunat… si in momentul in care a raspuns cineva la capatul celalalt, femeia a inceput sa planga. A fost o descarcare.

“Nu puteti sa nu ne acceptati proiectul ! Am muncit atat de mult la el.. Trebuie sa ne primiti.. ”

S-au deschis usile, noi nu aveam nici macar dosarele sigilate. Comisia s-a crucit, noi am inceput sa impachetam ca disperatii pe loc toate dosarele, sa trecem benzi de scoci peste ele. Timp in care comisia era disperata ca incalca reguli. Sefa comisiei a dat ceasul inapoi cu 15 minute, ca sa ne ajute si sa nu intre la belele.. si intr-un final le-am predat documentatia.

Sa mai spun ca am castigat proiectul? Sa mai spun ca ne-au anuntat ca a fost cel mai bun proiect din cele predate? Ca a fost pus drept model pentru cei care le corectau pe celelalte? Sa mai spun ca e cea mai importanta victorie personala din viata mea?

In masina, la intoarcere, de oboseala nu mai puteam sa clipesc.. Nu dormisem de o saptamana aproape, daca ma intepai in deget puteam sa jur ca o sa curga cofeina din mine. Mergeam clatinat, trebuia sa fiu ajutat de cineva sa ma deplasez. M-am dus acasa.. am incercat sa adorm, dar nu am putut nici un noaptea aia de oboseala.

Si totusi castigasem o batalie extrem de importanta.

La scurt timp mi-am dat demisia pentru ca imi atinsesem maximum de potential pe care il puteam atinge iar bani nu puteam castiga mai mult de atat. Incetul cu incetul se contura din ce in ce mai clar ideea ca eu nu o sa fiu angajat toata viata si ca visurile mele trebuiau implinite, unul cate unul, toate.

Si atunci am deschis prima firma..

(va urma)



Ti-a placut articolul asta?

Accesează GRATUIT două ghiduri care au dat naștere la sute de afaceri în România - studenți, angajați, freelanceri, experți de orice fel și antreprenori care și-au revoluționat modul în care își vând produsele și serviciile.

Introdu adresa de e-mail și primești GRATUIT cele două ghiduri ce te vor ajuta să câștigi bani din propria ta afacere

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

38 thoughts on “Stii de ce esti predispus catre succes?

  1. Se vede ca te ajutat ce ai invatat din toate lucrurile pe care le-ai facut de cand erai mic, acum imi dau si eu seama ca am facut lucruri care nu mi-au adus mare folos material, dar am invatat multe lucruri care m-au ajutat pe urma.
    Astept continuarea 🙂

  2. Am empatizat cu articolul asta la cote maxime, am trait fiecare cuvant…si m-am bucurat de el. de ce? Ma bucur ca exista oameni asa. oameni care desi au cunoscut parti mai frumoase ale vietii, nuante de gri si cenusiu, au avut puterea sa picteze totul in culori care sa le faca inima sa vibreze.
    Oameni ambitiosi care isi doresc sa isi depaseasca conditia si nu o fac doar la modul ideal…pe foaie, sau in discutii de complezenta cu amicii, doar pentru a isi ridica statutul.
    Felicitari…fie ca visele tale sa nu se termine niciodata!! asta iti va tine spiritul activ,,,si inima pompand sange de invingator

  3. Woow.. sincera sa fiu.. am avut impresia ca citesc o carte.. sau ca ma uit la un trailer..
    Astept cu nerabdare continuarea :).. dar pana atunci..
    Felicitari.. si multumesc ca impartasesti cu altii povestea ta.

  4. Articol ce se aseamana cu un film, intr-adevar! Ma indoiesc ca tot ce ai scris tu aici e adevarat…sunt sigur ca ai mai exagerat pe ici pe colo.

    Dar daca esentialul este adevarat, ceea ce pare a fi, nu stiu ce sa zic…ajung sa cred ca oameni de succes cum esti tu si altii ca tine sunt de succes pentru ca de mici au fost diferiti in sensul bun al cuvantului.

    De mic faceai invarteli si citeai o gramada de carti, fara sa te influneteze cineva poate…probabil saracia a facut asta din tine…

    Dar cei care nu au fost prea grozavi cand au fost mici, ci chiar opusul cand au ajuns mari si viata lor care nu era prea grozava nici inainte dar suficient de linistita si acum in loc sa fie mai bine e mai rau din punct de vedere financiar si nu numai si simte ca nu mai poate face nimic si ca se simte blocat intre cei cu mai multi bani ca el si cei cu mai putini bani ca el…intre cei mai de calitate decat el si intre cei care sunt de o calitate inferioara lui…intre cei cu mai multe probleme de cat el si intre cei cu mult mai putine probleme decat el… cum se mai poate schimba tipul asta? Ce poate sa faca?! Ce trebuie sa faca?!Pentru ca nu mai pot da timpul inapoi! Si asta ma ingrijoreaza…

    • Se spune ca un antreprenor este caracterizat de incapacitatea de a se adapta in societate sau in anumite situatii. Inadaptabilitatea. In momentul in care se simte exclus, incearca sa isi creeze propriul habitat in care sa se simta ok.

      In momentul in care nu ai grija, esti ok si te adaptezi usor.. ce nevoie mai ai de schimbare? 🙂

      Daca iti pui intrebari de genul asta inseamna ca trebuie sa faci o schimbare. Se spune ca daca faci acelasi lucru mereu, nu te poti astepta la alt rezultat. Tu ai fost invatat sa faci mereu acelasi lucru, pentru ca erai comod.

      Raspunsurile la intrebarile astea le poti gasi decat singur, cautand in tine, din pacate. Pentru ca nu e nimeni dator sa te schimbe sau sa te faca sa te misti in anumite directii. Ceilalti pot doar sa te ajute.

      Unul care fumeaza si spune ca vrea sa se lase, dar cauta instant o tigara cand spune asta sau vocea ii tremura sau schimba privirea din loc… este clar ca nu vrea de fapt. Ei bine acea persoana se va lasa probabil cand va vrea cu adevarat sau cand ii va ajunge cutitul la os. Dar nu ii va lua nimeni tigara din gura sa i-o calce.

  5. Felicitari Abel! Esti un model pentru multi!

    Mi-a placut foarte mult citatul “Ca regula generala, în batalie foloseste forta normala, pentru a angaja lupta; foloseste forta extraordinara pentru a cuceri victoria.”
    M-a pus pe ganduri. Si eu am acelasi obicei, adica dau totul la inceput si pe parcurs imi dau seama ca nu mai urc. Ori ma mentin, ori cobor.

    Cat mai multe impliniri sa ai!

    • De ce sa iti dea primaria fonduri? Exista asa ceva? 🙂

      In programe de finantare nu am mai lucrat de mai mult de 5 ani, nu mai sunt la curent cu ce se intampla pe piata, eu faceam proiecte inainte de aderare. Sunt dinozaur din punctul asta de vedere si nici nu m-a interesat sa raman ancorat pe domeniu.

      Cel mai bine este sa vorbesti cu un consultant.

  6. buna daniel printre primele tale afaceri pot sa zic ca leam incercat si eu si tot asea au esua si u ai facut toate astea pentru un vis un vis in care sa iti vina 1000 de euro pe luna o sursa de venit si o cafenuta cu un apartament eu sunt in afara tarii ma gandesc cum sa fac un ban in plus defapt acuma nici nu am un servici e drept am niste promisiuni dar sa vedem rugamintea mea la u zimi un sfat cum sa imi maresc venitul visul meu este sa imi deschid o discoteca in tara si sa am un apartament in timisoara cu toate ca eu sunt din severin dar iubesc timisoara sa ai o zi faina

  7. Pingback: Zeitgeist Moving Forward, sistem bazat pe resurse

  8. Pingback: Construim Imperii » Stii de ce esti predispus catre succes? – Perioada haotica (partea a II-a)

  9. Pingback: Construim Imperii

  10. Daniel, pot sa spun ca ceea ce mi-ai scris e foarte emotionant,insa nu multi gandesc in felul in care o faci tu si multi nu reusesc sa faca nimic in viata.iti urez succes in continuare.

  11. Excelent articolul. Prin puterea exemplului poti contribui la schimbarea mentalitatilor.Si cred cu tarie ca multe din episoadele expuse sunt perfect adevarate.Felicitari pentru puterea de a-ti transforma viata si mult succes in continuare.Si, mai ales, toata stima pentru modul in care ai stiut sa inveti din fiecare episod al vietii.
    Aici pierd multi.In loc sa invete din greseli, sa se scuture de praf si sa mearga mai departe mai intelepti, incep sa se lamenteze si sa caute vinovati .

  12. NU vad unde ai raspuns la intrebarea care facea tot articolul asta Stii de ce esti predispus catre succes? si care ma facut sa citesc la el 30 de minute, si la final mi-am dat seama ca ii doar o mica amintire despre esecurile tale.

  13. Tot articolul e-o lectie grozava de viata si sunt convinsa ca vei aduna multe astfel de lectii intr-o carte care-i va inspira pe multi. Nimeni nu-i va uita titlul si autorul. ( Cel mult, se vor incurca niste cititori straini la pronuntarea numelui autorului, care nu va semana cu niciun alt nume stiut de ei. )

    O carte „nu buna, ci foarte buna” iti cam da sfat si daca o deschizi la intamplare.

    Eu azi am anticipat experienta pe care o vor avea multi cititori ai cartii tale, cand o vor deschide la intamplare si se vor lamuri si linisti.

    „Se spune ca un antreprenor este caracterizat de incapacitatea de a se adapta in societate sau in anumite situatii. Inadaptabilitatea. In momentul in care se simte exclus, incearca sa isi creeze propriul habitat in care sa se simta ok.”
    Din tot ce-am citit azi de tine, asta s-a pus plasture pe durerea mea de-acum. Sa-ti dea Dumnezeu sanatate!

  14. Salut Daniel!

    Am citit materialul .Eu spun doar atat 3 cuvinte dar pline de esenta.
    Succesul Iubeste Actiunea.
    God Bless You!

  15. Super articol,astept continuarea…Oare „lipsurile in viata” sunt un ingredient absolut necesar in obtinerae succesului?Doar atunci dam maxim din noi?

  16. Am ramas socat cand am citit povestea ta, mi-a placut enorm de mult si am stat si am citit-o de 3 ori, imi pare rau ca ai trecut prin situatii grele dar cu siguranta au meritat toate greutatile. Adevarata vorba aia : ” Un sut in fund, un pas inainte ” !
    Imi place articoul, astept cu nerabdare continuarea, si bineinteles felicitari esti un invingator, pentru ca pui suflet in tot ceea ce faci, ai invatat din greseli , ai invatat din esecuri si ai invatat multe lectii ! Tot respectul pentru tine Daniel

    Astept continuarea !

  17. Salut Daniel!

    Ne poti da de asemenea cateva sfaturi pentru a realiza un proiect foarte bun? Ar fi o idee foarte buna sa scrii si un articol pe aceasta tema. Multumesc mult si succes!

  18. Buna Daniel,

    ce as mai putea adauga la suita de mesaje pline de admiratie:-)

    Ma alatur lor cu bucurie !

    Orice scrii e formidabil: Autentic , sincer, cu miez si invataminte.

    Daca ne-ai putea insufla pe cale viruala, in eter , macar putin din priceperea si talentul tau, curaj si ..PERSEVERENTA!..:-)

    Te urmaresc in continuare cu nerabdare,

    Cristina