[Interviu eveniment] Fetita care visa sa devina actrita

11 Noi

 

fetita-care-visa-sa-devine-actrita-150-150Stefana Badiu are 36 de ani acum, tocmai a aparut in productia HBO „Valea Muta”, intr-un rol secundar, dar care a incununat o victorie extraordinara pentru ea. Pentru ca acum cativa ani facea rapoarte intr-o multinationala, isi incasa salariul luna de luna si renuntase la gandul ca o sa devina actrita vreodata.

Cand am vazut pozele cu ea pe platoul de filmare, stiind povestea din spate, tin minte ca am spus cu voce tare: „Nu-mi vine sa cred, ce articol tare o sa iasa.” Asta pentru ca nimeni nu ii dadea vreo sansa, pentru ca atunci cand era doar o fetita, desi voia sa fie actrita, toti din jur ii spuneau ca asta nu este o meserie. Ca actorii mor de foame si ca se angajeaza prin supermarket-uri sau la MCDonalds ca sa supravietuiasca.

Din pacate i-a crezut si a ales o facultate economica, dupa care s-a angajat ca agent de paza, ca sa se poata sustine pe perioada studentiei.

Astazi am adus-o in fata ta, tocmai pentru ca povestea ei iti poate raspunde la multe dintre intrebarile pe care probabil ca le ai. O sa iti spuna despre:

  • VISUL ei – cum moare un vis, atunci cand esti copil si crezi ca poti sa cuceresti lumea intreaga (sa faci arta, sa scrii, sa pictezi, sa faci sport de performanta, sa devii antreprenor)
  • COSMARUL in care te trezesti mai apoi – cum arata o viata neimplinita – actiunile si trairile – in ciuda faptului ca ceilalti cred ca ai un loc de munca extraordinar si o viata buna
  • LUPTA DE ELIBERARE pe care a dus-o – cum te desprinzi de aceasta viata “desenata” de cei din jur inca de cand erai mic copil; fricile pe care le simti, paralizia si momentele de introspectie
  • REVELATIILE ei – cum afli care este vocatia ta si cum esti “sigur” ca asta vrei sa faci pentru tot restul vietii
  • PROGRESUL constant de dupa – ce gust are libertatea la inceput, la ce sa fii atent, cum sa construiesti o cariera intr-un domeniu in care toata lumea spune ca se moare de foame
  • PUNCTUL CULMINANT, atunci cand a ajuns pe platourile de filmare – cum traiesti visul de copil la 20 de ani dupa ce l-ai avut prima oara si la 10 ani de cand ai renuntat la el.
  • LECTIILE ei – ce poti sa inveti din experienta cuiva caruia ii place propria viata, isi iubeste “meseria“ si evolueaza bucurandu-se de fiecare pas pe care il face

Interviul a fost unul spumos, cu rasete, intamplari amuzante sau triste, cu lacrimi si sperante.

fetita-care-visa-sa-devina-actrita

 

Stefana, stiu ca ai facut o facultate economica. Povesteste-mi putin despre decizia ta de atunci. 

Facusem liceul economic, dupa care am cochetat puternic cu ideea de actorie.

Era in anii 90 si m-am lasat descurajata. In primul rand aveam impresia in perioada aia ca se face prostitutie, nu actorie. Apoi toata lumea vorbea cat de greu traiesti ca actori, ca mori de foame, ca trebuie sa faci meditatii ca sa iei examenul, ca o ora de meditatie cu Dem Radulescu este 100 de euro, dar asta doar daca ajungi la el, pentru ca are foarte multi pe care ii mediteaza. Erau legendele alea despre care toata lumea vorbea, dar care nu se bazau pe ceva concret neaparat.

O prietena de-a mea era studenta la actorie si ea se plangea tot timpul, ca si cum se pregatea sa esueze in meseria asta. Asta m-a descurajat destul de mult. Apoi nimeni dintre cei cu care vorbeam despre asta nu ma incuraja. Parintii mei, imediat cum deschideam gura, imediat ma descurajau.

“Esti nebuna, ce sa faci cu actoria? Asta este meserie? Ori economic, ori drept – daca vrei sa faci ceva in viata” – cam asa vorbeau cu mine. Drept urmare m-am dus pe parte economica.

Ironia este ca parintii mei nu au facultate, iar eu am doua – cate una pentru fiecare. Ei nu aveau, dar voiau sa am eu.

(in momentul asta Stefana rade, puternic amuzata)

Cu toate astea, desi m-au descurajat, nu am nimic cu ei acum, pentru ca ii inteleg. Mai mult de atat, pofta de actorie o am de la tata, care citea foarte mult, umba cu tone de carti in geamantan. Imi citea seara povesti si facea ca toate alea, se tavalea pe jos, isi schimba vocea, juca rolurile din carti. Asa mi-a dat apa la moara.

Dar mai tarziu nu a avut curaj pentru mine sa imi spuna “Daca simti asta, fa-o!”. Au preferat sa fie “pragmatici” pentru mine, asa cum cred ca vor sa fie multi parinti pentru copiii lor.

Mama era secretara la centrul de pregatire informatica, era cu cifrele. Si tocmai de-aia am facut, cand eram mica, foarte multe cursuri de informatica, pentru ca erau gratuite pentru mine, prin mama. De-aia dupa agent de paza am devenit administrator de retele si baze de date, fara sa am calculator acasa. O slujba foarte potrivita pentru mine, care voiam sa fiu in mijlocul oamenilor tot timpul. Sunt ironica acum.

(in momentul asta Stefana a observat ca am facut ochii mari cand a zis de postul de agent de paza)

Ca sa ma sustin la facultate am fost agent de paza timp de trei ani, pe timp de noapte, la Cobra Security. Eram agent de paza pe buna, imbracata in haine de agent de paza, cu cravata, cu epoleti si toate cele.

De ce voiai sa fii actrita?

Sincer? Cand intram intr-o sala de teatru, simteam un miros specific de teatru. Nu stiu daca il stii. Un miros vechi, care semana cu betigasele alea parfumate, carora le dai foc.Un miros usor inecacios, dar pe care eu il trageam in piept de fiecare data cand intram intr-o sala de teatru. Simteam o atractie fata de scena, ma simteam cumva vinovata ca nu eram pe scena … si eram in public. Iar sentimentul asta l-am simtit de cand eram mica mult timp dupa, cand am lucrat ca si agent de paza, secretara sau “business data analyst”.

Cand am dat la facultatea economica, m-am simtit atat de vinovata, incat nu m-am mai dus la teatru deloc.

Chiar si mai tarziu, la 29 de ani, cand am dat la facultatea de teatru, am simtit sentimentul asta si mai acut, pentru ca nu faceam NIMIC in directia asta. In afara de facultate, faceam rapoarte la munca.

Ce te-a determinat sa dai la o a doua facultate – la 29 de ani?

img_5969Am avut un accident la schi. Am fost nevoita sa stau la pat si am avut timp de introspectie. Am cazut pe ganduri, pentru ca eram nefericita – desi nu aveam motive. Aveam un job bun, un sot extraordinar, imi lua flori, cadouri. Dar ceva nu imi convenea si mi-am dat seama ca era de la locul de munca, nu simteam ca fac parte din tabloul asta. Aveam senzatia ca nu contez.

Tin minte ca la un moment dat a venit la munca un manager din strainatate. Iar noi, toti, incercam sa ne comportam ireprosabil, sa ne prefacem ca muncim, ca suntem seriosi, ca totul e minunat.

In dimineata aia m-a prins la o cafea.

“Hei, Stefana, how are you?” – cu zambetul pe buze. “Cum ti se pare la noi?“

Eram de jumatate de an, tocmai ma transferasem de la HP la Oracle. Si i-am raspuns:

“Boring!“

I-a picat fata. A doua zi a venit la mine si m-am intrebat ce am vrut sa spun. Si i-am raspuns:

“Pai ce fac toata ziua? In afara de faptul ca ma uit la toate sistemele astea alambicate, ca sa dau copy paste dintr-unul in altul, nimic. Ce fac eu, practic? Dau copy-paste-uri…“

Faceam research foarte mult, faceam rapoarte dupa rapoarte , din ce in ce mai mari si pe care nu le citea nimeni. Iar mie imi placea sa fiu in mijlocul oamenilor, sa comunic, sa ma pun in ajutorul celorlalti. De multe ori imi terminam repede treaba ca sa pot sa vorbesc cu ceilalti, sa vad daca pot face ceva cu ei, sa ii ajut cumva.

Dupa accidentul la schi, am inceput sa imi pun intrebari:

“Ce imi place cu adevarat sa fac? Sa progresez? Sa pot creste, sa fac performanta eventual?“

Pentru ca aveam senzatia ca nu cresc, ca iau doar bani si fac rapoarte.

Si ce ti-ai raspuns?

Pai nu aveam un raspuns foarte clar, tocmai asta era ideea. Era ca si cum uitasem tot. Gandindu-ma, m-am intors in timp, pana in punctul in care am fost copil. M-am intors cumva la copilul din mine si am inceput sa sap dupa amintiri. In clasele 5-8 aveam o profesoara de romana care organiza cercuri literare, pe tematici – Eminescu, Caragiale – iar noi trebuia sa recitam sau sa jucam in diverse piese mici. Iar eu eram foarte buna, castigam premii dupa premii.

Cum ma vezi pe mine de vorbareata, aveam o memorie foarte buna. Invatasem si recitam Luceafarul pe dinafara, toate cele 98 de strofe. El Zorab – 32 strofe. Dusmancele. 18 strofe.

Dupa doua trei citiri, imi dadeam seama ca le retineam fara probleme. Aveam capacitatea asta pe care am inceput sa o antrenez. Cumva ii impresionam pe ceilalti, primeam aplauze, mai ales ca puneam pasiune. Iar lumea imi spunea ca sunt cea mai buna la asta.

Si de la imaginea copilului care recita pe Eminescu, am inceput sa imi vad viata mai departe. Si vedeam exact bucatile de dialog si imaginile care confirmau pe acel copil. Cand am devenit angajata mai tarziu, lumea abia ma astepta la cafea, sa povestesc. Prima replica pe care o auzeam era:

“Stefana, ce ai mai facut? Ce ti s-a mai intamplat?

Pentru ca eram un bun povestitor si ii distram pe toti. Si eu incepeam sa le povestesc:

“Bai, era o babuta pe strada, am trecut pe langa ea si ea tipa dupa ajutor.”

Asa incepeam sa povestesc. Si nu apucam sa deschid gura bine si toata lumea din jurul meu radea in hohote.

Trecand zilele, au inceput sa apara remarcile:

“Bai, Stefana, tu ar fi trebuit sa te faci actrita.“
“Ai tu un fel de a povesti…”
“Numai tie ti se intampla toate.“

Si s-a “insamantat”, toata lumea imi zicea asta, imi si placea. Iar cand am avut accidentul, timp de 3 saptamani de stat la pat, mi-am adus aminte de toate momentele astea. Si am decis sa fac curatenie in viata mea.

Asa ca am dat la actorie si am divortat!

Era destul de tarziu, aveam aproape 30 de ani. Si mi-am spus atunci ca daca traiesc 80 de ani, mai am 50 de ani intregi in care sa fac acelasi lucru. Rapoarte. Si sa stau langa un barbat pe care l-am iubit, dar alaturi de care nu mai simteam mare lucru.

Atunci mi-am zis ca pun punct si o iau de la capat.

Demisia nu mi-am dat-o, ca sa am din ce trai. Dar apoi a aparut alta problema, ca dupa ce am devenit “actrita” cu acte in regula, m-am oprit.

Nu am mai facut nimic, pentru ca nu stiam de unde sa o apuc. Si am inceput sa dezvolt in mintea mea un gand – ca eu nu fac actorie pentru ca sunt angajata. Asa ca mi-a venit ideea ca daca as deschide o afacere din care as face bani, atunci as putea sa fac ce imi place, adica sa fiu actrita. Atunci v-am intalnit pe voi. Pe tine prima oara.

fetita-care-visa-sa-devina-actrita-2

Mai tii minte prima intalnire cu mine?

Am fost la o lansare de-a ta de carte si atunci am capatat incredere in tine. Am inceput sa te citesc, eram pe aceeasi unda cu tine. Plus ca imi dadeai speranta. Cumva cu tine viitorul nu era atat de sumbru, pentru ca tu credeai in el. Daca tu scriai carti, eu de ce nu puteam sa fiu actrita?

Asa prima oara cand a aparut programul online MIB (curs antreprenorial), l-am cumparat. Si nu l-am deschis timp de 11 zile. Dadusei o garantie pe atunci ca in 14 zile pot cere banii inapoi, asa ca ma pregateam sa iti dau mail si sa iti spun ca nu am timp sa parcurg materialele…

Am intrat in program chiar inainte sa scriu emailul… si m-a prins. Am vazut film dupa film si am decis sa vin si la intalnirile pe care le organizai. Erau “coaching grup”-uri, asa le spuneai. Eu am participat doar la  doua si m-au bulversat de tot.

N-aveam nicio idee, nu stiam ce sa fac in noul “business”. Un gand era sa iau haine mai ieftin si sa vand mai scump, dar nu mi se parea viabil. Tu spuneai atunci:

“Trebuie sa ai energie, daca nu ai energie, se duce naibii. Trebuie sa iti placa ce faci, nu doar sa faci ceva ca sa inlocuiesti cu ce faci deja.”

Atunci a fost un declic.

Apoi ai pus tu o intrebare care mi-a schimbat viata. Ai spus asa:

“Bai Stefana, daca ai avea toti banii din lume, acum. Ti-i dau eu. Ce ai face de maine?“

Si eu am raspuns automat:

“Actorie!“

Eram ca un copil care scapase in magazinul cu dulciuri. Si tu ai spus:

“Si de ce nu faci de acum actorie?“

Si m-a lovit ca un ciocan replica ta. Pentru ca in mintea mea era:

“Cum sa fac acum? Nu am timp, ca am serviciu. Trebuie sa ma duc acolo ca sa am bani. Nu am cand!“

Tot atunci ti-am zis ca am niste prietene care voiau sa faca niste cursuri de actorie si ca le-am trimis la cineva. Si ai reactionat instant.

“Cum sa le trimiti la altii? De ce le trimiti la altii si nu vin la tine?“

Am plecat buimacita de acolo. Imi ziceam:

“Bai, ce tare e Daniel asta. Chiar are incredere in mine ca sunt in stare sa fac scoala asta? Scoala de actorie?” Mi se parea suprarealist. “Bine, ok, a aruncat o vorba. Dar el nu se uita la mine? Ca nu sunt in stare sa fac asta?“

Dar pe masura ce trecea timpul a inceput sa imi placa ideea. Mai ales ca s-a intamplat altceva. Eu le trimisesem pe fetele astea la cursul respectiv de actorie si nu le-a placut. Lipsea exact profesorul de care le povestisem, Ninel Petrache.

Au fost dezamagite si mi-au zis, iar eu m-am simtit atat de prost fata de ele ca nu le-am ajutat, ca au iesit cuvintele pe gura mea fara sa gandesc:

“Bai, stii ceva? Eu zic sa ne facem impreuna o scoala de actorie si sa il chemam pe baiatul asta sa predea la noi!“

Daca ma uit la replica asta, mi se pare acum atat de stupida, ireala, patetica. Dar asa am facut. Iar cele doua fete, Madalina si Irina, sunt asociatele mele acum!

Am inceput cu niste workshop-uri si, destul de incet, dar sigur, au inceput sa apara doritori si oferte.fetita-care-visa-sa-devina-actrita-1

Si pe urma a venit celebrul moment cand ai fost data afara de la locul de munca…

Daaaa… Tocmai lansasei tu impreuna cu Gratian o tabara „de extraterestri”, asa ii spuneai. A fost un moment decisiv si definitoriu pentru mine. Deja faceam workshop-uri, eram in continuare angajata si simteam ca tabara asta imi va schimba viata.

Dar nu aveam nici macar banii ca sa particip. Te-am rugat sa imi faci o reducere si mi-ai spus ca nu poti, pentru ca sunt foarte multi doritori si ca nu este o decizie “business”. Dar mi-ai spus ca ma poti ajuta cu plata in rate.

Pana la urma am facut rost de bani din alta parte.

Am facut o cerere de concediu cu o luna inainte. Cererea era pe trei zile, nu erau motive sa nu-mi aprobe, pentru ca nu aveam eu personal foarte multa treaba de facut. Dar pentru ca era sfarsit de an fiscal si nu le dadea celorlalti angajati concediu, nu mi-au dat nici mie. Ca sa nu se simta ceilalti prost.

Pana la urma am ajuns la o intelegere cu sefa mea sa „spun” celorlalti ca lucrez de acasa. Se mai practica asta , dar nu era cazul meu, ca mie imi placea sa vin la munca, sa vorbesc cu oamenii. Acasa ce era sa fac, si rapoartele pe care le faceam de obicei si mai eram si singura…

Dar am apelat la trucul asta.

Si cum se intampla in viata, cu o zi inainte de tabara s-a gasit unul din strainatate, angajat in companie, sa organizeze un “meeting call”. Trebuia sa fie pus la curent cu toate proiectele echipei noastre iar la “conferinta” urma sa participe undeva la 20 de persoane, din mai multe tari. Eu aveam de spus 2-3 cuvinte si scapam.

Vorbind cu sefa mea, am calculat si ne-am dat seama ca o sa fiu pe drum, undeva pe Valea Oltului cand se intampla conferinta. Atunci sefa a inceput sa rada.

„Nasol, ca pe acolo pica semnalul de obicei“

Bineinteles ca am zis ca ma descurc, ca rezolv. Eram in stare sa spun orice, numai sa ajung in tabara.

Dar pe Valea Oltului chiar a fost groaznic. Se intrerupea semnalul, se auzea ploaia, se auzeau tunete, claxoane de tiruri. Eu eram in call, nu stiam sa dau pe “mute” si toata lumea auzea galagia din jur.

La un moment dat cineva din conferinta a si intrebat:

“Bai, dar cine face baie? Ca se aude apa cum curge…“

Problema nici macar nu era asta. Fiind semnalul prost, se intrerupea des. De fiecare data cand se intrerupea la mine, ii dadea pe toti afara din conferinta. Apoi ne logam iar, incepeam conferinta din nou si iar pierdeam semnalul.

A fost groaznic. Pana la urma am decis sa nu mai intru in conferinta.

De la birou toata lumea imi trimitea mesaje:

“Bai Stefana, sefa este foc si para. Ai grija!”.

Era o presiune fantastica pe mine. Apoi sefa a inceput si ea sa imi trimita sms-uri de amenintare, imi spunea sa ma intorc in Bucuresti.

Intr-un final am ajuns in tabara, care se tinea la Sibiel, langa Sibiu. M-a sunat, i-am raspuns si m-a amenintat ca daca nu ma intorc, ma da afara.

Iar eu i-am spus sa ma dea afara.

“O sa merg la HR sa iti desfac contractul de munca.“

“Foarte bine. Mergi la HR, este in regula. Eu am agreat cu tine sa vin aici, ai fost de acord, stiai ca nu o sa fiu in Bucuresti, am dat o gramada de bani pe tabara iar acum nu mai pot sa ma intorc. Si eu chiar vreau sa fiu aici. Nu imi simte nimeni lipsa la Bucuresti, pot deschide laptopul si de aici si pot face rapoarte in continuare. “

Acum, o inteleg si pe ea. Pentru ca fiind de putin timp la conducerea echipei, era foarte stresata. Dar in aceeasi zi, nici nu ma acomodasem bine cu ceilalti cursanti, am primit un email in care eram eu la CC. Trimisese email la HR ca nu m-am prezentat la birou, ca am decis de capul meu sa nu ma mai duc la munca. Eu aveam o intelegere cu ea verbala, asa ca nu puteam sa demonstrez nimic.

Cei de la HR mi-au trimis aproape imediat un avertisment scris. Eram devastata, am plans 5 zile incontinuu, cat timp am stat in tabara.

Ca si coincidente care se intampla intr-o viata de om. Cumparasem o agenda de la tine si imi notasem in ea, la obiective, ca in trei luni o sa imi dau demisia. Asta se intampla chiar inainte de tabara, in mai. Cand m-am intors din tabara lucrurile s-au inrautatit si in iulie eram data afara. Obiectiv indeplinit. :))

Bine, e impropriu spus ca am fost data afara, petnru ca mi-au pus in fata o hartie de demisie iar eu am semnat-o. Am avut noroc ca mi-au mai dat trei salarii si am decis sa le iau lunar si asa am castigat timp.

Ce mi-a parut rau cu adevarat a fost ca nu am fost prezenta 100% in tabara. Dar cred ca motivul pentru care mersesem acolo s-a materializat. In coaching group-uri a contat conversatia cu voi, in tabara a contat faptul ca mi-am pus toata conducerea in cap, asa ca am fost nevoita sa ma descurc cu noile mele asociate.

Care insa nu erau actrite si nici femei de afaceri. Asa ca am inceput sa invat sa fac business, la nivelul meu.

fetita-care-visa-sa-devina-actrita-3

Cum a fost dupa demisie?

A fost foarte nasol. Eram angajata de cinci ani, deja ma obisnuisem cu colegii, dar si cu salariul si cu stabilitatea oferita de locul de munca.

M-am pus cu burta pe carte – am invatat cum sa fac promovare. Apoi am intalnit o tipa care abia isi facuse o agentie de marketing si am batut palma cu ea. Fiind la inceput, nu lua multi bani, a depus destul de mult efort cu noi. A venit la workshop-uri, apoi la cursuri, ne-a zis parerea ei despre structura serviciilor noastre, ne-a facut o analiza a concurentei si multe altele.

Am castigat mult cu ea.

La inceput facea workshop-uri de scurta durata Ninel Petrache, apoi am inceput si eu.
Dupa workshop-uri am deschis clase de actorie de trei luni si am adus clienti cu totii, dintre prietenii nostri, care voiau. Fiind mai multi implicati, eu, Irina, Madalina, cu care aveam firma, Ninel, care preda actorie, si Andreea, care avea agentia de marketing si ne sustinea, am reusit sa adunam o grupa de 12 oameni.

Asa am plecat la drum.

Iar lucrurile au evoluat. La workshop-uri si in clasele de actorie au venit in astia trei ani peste 500-600 de cursanti.

Din cand in cand cate un cursant care era multumit de ce se intampla la noi, se ducea la locul lui de munca si isi convingea colegii sau superiorii sa vina la noi cu toata firma.

Asa au aparut workshop-urile corporate, pe diferite tematici. Cei mai mari clienti, veniti direct sau indirect, au fost Orange si cu Porsche.

Si uite asa ne-am facut un nume. Pare simplu, dar in spate a fost multa munca. Cifra de afaceri nu este extraordinara, dar noi am vazut asta mai degraba ca o oportunitate ca sa facem ce ne place. Eu am lucrat “full time” in toata perioada asta, cele doua partenere ale mele inca nu au facut “saltul” 100%, dar ma ajuta cu tot ce pot.

Avem sansa sa ii invatam pe altii actorie, sa jucam noi in piese de teatru, sa lucram cu companii mari si, din cand in cand, mai apare si cate o oferta sa joc intr-un film.

Cea mai mare problema a noastra este organizarea. Am invatat sa fim organizati in timp ce faceam. Daca iti vine sa crezi nici nu stiu cati bani am luna de luna. Din cursuri, fiind trainer, eu sunt platita cu 500-1000 euro pe luna, de la caz la caz.

Sunt convinsa insa ca putem ajunge mai departe de atat.

Apoi mai vin punctual workshop-urile corporate, pe care nu le-am luat in calcul – aici sumele sunt confidentiale, nu pot sa ti le spun. Mai joc in reclame, din cand in cand – iau 500-600 euro. Mai joc in vreun film, se aduna iar cateva sute de euro, poate mii de euro, pentru un rol secundar.

Momentan secundar :))12809738_975741879159481_1364488431216028863_n

Nu vreau sa intelegi gresit, eu iti spun sumele astea, ca sa iti faci o imagine de ansamblu. Dar ar trebui sa intelegi ca am sansa sa fiu actrita si asta este recompensa majora. Nu mai fac rapoarte!

Gandeste-te de exemplu ca jucam in piese de teatru in spatii neconventionale: „Flagrant”, „Ce-i un scenariu calumea”, „Domnisoarele din Avignon”, „Romanie draga, Elvetia mea”.

Si daca ar fi sa calculezi din punct de vedere business, nu merita din niciun punct de vedere. Muncesti luni de zile la o piesa – pui suflet acolo si, ca actor, intr-o seara, pentru un rol, primesti 100, poate 200 lei.

Daca am calcula meseria de actor doar din prisma asta, da, am putea spune ca se moare de foame. Dar ca actor trebuie sa intelegi imaginea de ansamblu.

Ce-ar trebui sa se intample ca sa castige mai mult un actor dintr-o piesa de teatru ?

Sa joace in spatii mai mari. Iti dai seama, cand spun spatii neconventionale, spun de public de zeci de persoane. Cand vorbim de sute de persoane, deja ajungem la alte cifre. Doar ca la sute de persoane se complica putin din punctul de vedere al organizarii, al costurilor si, in principal, al promovarii.

Ai nevoie de alte abilitati. Abilitati pe care ni le dezvoltam, dar trebuie sa iei in considerare ca ele se apropiau de zero acum trei ani.

In paralel am crescut si profesional. Gandeste-te ca sunt piese precum „Romanie draga, Elvetia mea”  la care am lucrat 2-3 ani. Din dragoste pentru arta, eu zic ca merita efortul asta.

Spune-mi de reclamele si filmele in care joci…

Am inceput sa merg la castinguri relativ recent, de un an maxim. Nu m-am concentrat pe asta, m-am dus la cateva castinguri si am jucat in doua reclame si in doua filme pana acum – si astept raspunsul pentru un al treilea film.

Un film se numeste “Lectii de viata”, celalalt este productia HBO “Valea Muta”, unde am un rol secundar – de secretara a procuroarei.

In total am fost la 10-12 castinguri pentru rolurile astea. Repet, nu m-am concentrat pe asta. Ma ajuta cumva faptul ca am o constitutie ceva mai solida si lumea cand ma cheama, cumva ma cheama special pentru roluri, de asta am si rata asta mare de reusita.

Din punctul asta de vedere frustrarea pe care o am legata de greutatea mea, ca nu reusesc sa slabesc, ma ajuta atunci cand ma duc la castinguri.

fetita-care-visa-sa-devina-actrita-5

Cum a fost experienta din „Valea Muta”?

Extraordinara! Pentru mine a fost ca o vacanta, mai ales ca eu as fi si platit ca sa fiu acolo. Iti dai seama ca a fost un vis implinit, ca un tribut fetitei care recita Luceafarul, toate cele 98 de strofe.

Stii ce este amuzant? Eu rad aproape nonstop, tu m-ai vazut mai mult plangand. La coaching si in tabara. Cand am ajuns in camera de hotel pentru filmari, am inceput sa plang in hohote. De fericire. Dupa care am pus pana repede pe telefon si m-am filmat, ca sa imi aduc aminte. Aveam in cap sa filmez camera si sa spun “Este platita de HBO pentru mine si asta inseamna ca sunt actrita 100%”. Doar ca nu mi-a iesit chiar asa.

Apoi am avut emotii, pentru ca eu sunt mai obisnuita cu teatrul decat cu filmul. Daca nu o sa ma descurc? – imi spuneam… Cand auzi vocea aia “ACTIUNE!” te apuca un pic tremuratul, pentru ca este o armata intreaga de oameni care sta dupa tine. Daca gresesti o replica, te balbai, nu esti pe faza – ii afectezi pe toti, ii incurci, costa mai mult filmarile.

Asa ca trebuie sa fii prezenta si sa iti faci treaba, sa iti spui replicile. Pe de alta parte trebuie sa fii atenta, sa nu te murdaresti. Eu am varsat o cafea pe mine, de pilda, si nu aveau bluza de schimb. Asta a intarziat filmarile.

Dar nu s-au tras duble din cauza mea, chiar m-am mirat si eu cat de bine m-am comportat pe platoul de filmare. Parca faceam asta de o viata si am fost mandra de mine.

Repet, eu am luat-o ca pe scoala, mai ales ca oamenii de la Castel Film mi s-au parut extraordinar de profesionisti. M-am mirat ca s-au tras duble, de exemplu, pentru ca nu se vedea verdeata de pe fereastra, din copac, sau ca nu se vedea o lamaie in cadru, sau ca lumina nu stiu cum cadea.

Iar eu imi spuneam: “Dar de ce sa repetam, ca am fost atat de buna?”

Mi-am trait visul si m-am bucurat de fiecare moment.

Ok, ne apropiem de final. O ultima intrebare vreau sa iti spun.
Vreau sa te intorci putin in timp si sa te uiti in ochii fetitei care recita Luceafarul, toate cele 98 de strofe. Fetita care vrea sa devina actrita, desi toata lumea ii spune ca se moare de foame din asta.
Ce sfaturi i-ai da acum, cu toate experienta pe care ai acumulat-o, ca sa o ajute?

Te omor. M-ai facut sa plang a treia oara de cand te stiu.

N-as mai da la facultatea economica, as da la actorie. Daca as putea, da. La 18 ani, atunci. Mie mi s-a parut ca am pierdut foarte multi ani aiurea. Si sunt intr-o goana sa recuperez timpul… pierdut.

Sa nu renunte la visul ei, indiferent ce spune lumea. Sa continue, sa mearga pe drumul pe care si-l doreste cu adevarat in suflet. Sa nu mai analizeze atat de mult, atat de practic.

Sa nu se mai sperie ca e mult de munca, sa o ia pas cu pas. Pentru ca pana la urma ajunge acolo unde isi doreste, chiar daca nu se intampla maine, neaparat. Sa munceasca.

Atunci cand iti doresti ca actor sa fii doar aplaudat pe scena, sa fii recunoscut, nu este suficient. Te blochezi si apar frustrari. Trebuie sa iti placa nebunia aia de a descoperi lucrurile care duc catre personajul respectiv, pe care il joci. Trebuie sa iti placa repetitiile, trebuie sa iti placa colegii, trebuie sa iti placa sa creezi din sufletul tau personajele. Sa fie parte din tine.

++++++++

fetita-care-visa-sa-devina-actrita-7

Ganduri la final

Interviul s-a terminat in lacrimi. Pe drum spre casa aveam inca emotia povestii in mine si am decis sa pastrez dialogul cat mai autentic, cat mai aproape de realitate.

Am sperat ca in felul asta emotia de care vorbesc se poate transmite mai departe, catre tine. De-asta am si decis sa las interviul intreg, sa nu il „rup” in mai multe parti. Desi, poate, din punct de vedere marketing nu este intelept, sunt convins insa ca daca l-ai citit pe tot, esti cu mult mai castigat.

Si daca ai citit interviul – as vrea sa imi lasi un comentariu mai jos. Sa imi spui ce parere ai despre el, daca mai vrei astfel de initiative. Asta pe de-o parte.

Pe de alta parte, as vrea sa imi spui si ce lectie iei tu, personal, din aceasta poveste. Ceva care sa te ajute pe tine sa mergi pe calea ta.

Lasa-mi un raspuns mai jos si hai sa ne suflecam manecile. Pentru ca drumul este lung, dar plin de satisfactii.

Cu drag,
Daniel Zarnescu

dz-150-150-4

 

PS – daca vrei sa tii legatura cu Stefana, atunci apasa pe linkurile de mai jos:

PPS – odata cu interviul asta mi-am dat seama de munca frumoasa pe care am depus-o atatia ani, atat eu cat si Gratian. Dar si de cele cateva „ingrediente” care au dus la transformarea atator vieti.

Si mi s-a facut din nou pofta de actiune. Revin cu un newsletter doar pentru abonati in care o sa iti povestesc mai multe despre ingredientele astea si de ce am de gand sa fac in viitorul apropiat.

PPPS – Daca ai ajuns pana aici, lasa-mi nu comentariu mai jos. Poate ca pare un efort acum, sa faci asta. Dar randurile tale pot schimba vietile celorlalti cititori. 

1 – Cum ti s-a parut interviul?
2 – Daca ar fi sa iei o lectie din povestea Stefanei care sa te ajute pe viitor, care ar fi acea lectie?

 



Ti-a placut articolul asta?

Accesează GRATUIT două ghiduri care au dat naștere la sute de afaceri în România - studenți, angajați, freelanceri, experți de orice fel și antreprenori care și-au revoluționat modul în care își vând produsele și serviciile.

Introdu adresa de e-mail și primești GRATUIT cele două ghiduri ce te vor ajuta să câștigi bani din propria ta afacere

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

58 thoughts on “[Interviu eveniment] Fetita care visa sa devina actrita

  1. Wow!
    O poveste senzationala pe baza caruia se poate face un film!
    De ce sa nu fie povestea oricui o poveste de film?

    Cea mai importanta lectie pe care o iau din articolul asta, pentru mine:
    Fa in fiecare zi cate un lucru mic ascultandu-ti inima. A nu renunta la ce iti place, la ce te indeamna sufletul, nu e doar a ramane cu pasiunea in minte sau in suflet. Acum, pentru mine inseamna sa fac ceva in directia aia, sa ma conectez constant cu mine, cu cine sunt eu si ce ma defineste. Oricat de mic ar fi.

    E atat de evident la ce suntem buni si ne hraneste sufletul – doar sa avem rabdarea sa vedem asta.

    Daca nu fac ceva in directia asta – ajung inca un om framantat de pasiuni care moare fara sa fi trait cu adevarat.
    Daca FAC ZILNIC cate putin – ajung un „alt succes peste noapte” care poate schimba lumea prin darurile pe care le am si pe care aleg sa le ofer si celorlalti.

    Fac in fiecare zi cate ceva din ce imi place si ma defineste! – suna a citat de Facebook dar mie deja mi-a schimbat viata!

    Materiale ca acesta ma fac sa revin la viata si sa am si mai multa incredere in mine ca am ales bine. Iti multumesc din suflet Daniel! Keep it up!
    Multumesc si Stefanei ca a impartasit povestea si ca a ales sa fie o legenda si un punct de reper!

    Succes!

  2. Mi-a placut interviul, este inspirational maxim! Mi-a mai placut si filmuletul Stefanei pentru ca m-am regasit cumva in uimirea si fericirea pe care le am cand obtin ceva ce parea la un moment dat imposibil.
    Pana la urma varsta e doar o cifra si nu e niciodata prea tarziu sa faci exact ceea ce iti doresti

  3. Buna, Daniel!
    Sunt o cititoare a articolelor tale care tine sa-ti multumeasca pentru fiecare gand si fiecare informatie primita.
    Articolul acesta si cel precedent mi-au atras foarte tare atentia.
    De ce??
    Pentru ca si eu am fost o fetita careia ii placea la nebunie sa joace in piese de teatru in scola generala. Simt si acum puternic in suflet atat aplauzele celor care au fost prezenti la o piesa de teatru in care am avut rolul babei Dochia, cat si admiratia lor pentru modul in care am jucat rolul respectiv.
    Eram prin clasa a sasea cand i.am spus mamei ca vreau sa ma fac actrita,iar cuvintele ei au fost:’Actrita?!Ce faci cu actoria?!Mori de foame!Tu nu vezi ca actorii n-au bani?Mor de foame!Plus ca trebuie sa stii limbi straine, engleza…lasa…’. In acel moment am simtit cum am fost injunghiata in suflet…iar aripile mi-au fost taiate. Practic am renuntat la visul asta atunci.
    Bineinteles ca am ajuns sa studiez la ASE(impinsa de mama), iar dupa 1 an si jumatate am renuntat pentru ca am decis sa plec in Anglia, la munca, si pentru ca nu mi-a placut deloc facultatea aia.
    Intre timp am studiat la un colegiu la Londra un curs de IT(2 ani), iar acum sunt anul 1 la facultatea de Matematica la Londra. Dupa o perioada in care m.am tot chinuit cu intrebari de genul : ce imi place sa fac, ce mi-a placut sa fac in trecut, si mai ales dupa un video al lui Pera in care ii lua interviu unui baiat de 20 si un pic de ani care povestea cum a ajuns la varsta aia sa aiba afacerea lui pe IT, mi-am dat seama ca singura materia care mi-a placut la scoala a fost Matematica si am zis : „de ce sa nu merg pe drumul asta?? Oricum nu stiu sa fac nimic altceva „.
    Iar dupa 4 ani de la acele ganduri sunt in anul 1 la facultate.
    In acelasi timp vreau sa spun ca dorinta de a juca in piese de teatru este tot acolo in suflet, ca un tatuaj care nu se va sterge.
    Mi-am promis ca voi face si cursuri de actorie pentru a-mi dezvolta aceasta latura, pentru a trai visul copilariei si sper ca voi avea oportunitatea de a practica actorie la nivel de hobby.

    Cu drag,
    Daniela

    • 🙂 Inseamna ca Stefana este, oarecum, oglinda ta.

      Multumesc mult pentru randuri,
      iti doresc mult succes!

      Daca ai nevoie de un gand bun, stii unde sa ma gasesti 🙂

      • Da,asa este! Ma regasesc in povestea Stefanei pe care vreau sa o felicit pentru curajul si puterea de a-si urma visul.
        Ambele articole mi-au ajuns in adancul sufletului si m-au facut sa retraiesc momente din viata mea, m-au facut sa derulez precum o caseta video drumul meu din ziua de azi pana la momentul in care s-a ‘plantat’ samanta actoriei in sufletul meu.
        Multumesc pentru suport!
        Cu siguranta iti voi scrie curand!
        Cu drag,
        Daniela

  4. Buna,
    Interviul m-a emotionat foarte tare. Nu-mi dau seama daca s-a intamplat ceva in jurul meu la birou in timp ce-l citeam :). Stefana a reusit iar sa ma treaca prin toate starile sufletesti.
    Si spun iar, pentru ca o stiu pe Stefana de la 14 ani. Am fost vecine de banca in liceu si am avut placerea sa o ascult recitand multe poezii si povestind intamplari din viata ei despre care am spus adesea ca „numai tie ti se putea intampla asta” si „Stefana ar trebui sa scri o carte sau o piesa de teatru din intamplarea asta”.
    Ce am invatat de la Stefana si ce s-a evidentiat si in acest interviu?!
    Faptul ca niciodata nu este prea tarziu sa o iei de la zero si sa iti cladesti viata asa cum ti-o doresti tu, nu asa cum te indeamna societatea.
    Faptul ca daca ai un vis trebuie sa muncesti pentru realizarea lui, chiar mult. Ca nimic nu pica din cer doar pentru ca tu iti doresti.
    Stefana chiar este un model pentru orice tanar care isi cauta drumul in viata. Eu o dau mereu ca exemplu de urmat.
    Merg la toate piesele in care joaca pentru ca intotdeauna reuseste sa ma scoata din viata cotidiana si sa ma introduca in lumea pesonajului pe care il joaca. De fiecare data imi incarc bateriile cu energia ei debordanta.
    Multumim pentru frumosul interviu.
    P.S. Astept cu interes sa vad macar o carte scrisa cu intamplari din viata Stefanei. Spun macar una, pentru ca se pot scrie zeci. Winnetou a fost mic copil pe langa ce personaj de film este Stefana.
    Succes!

    • 🙂

      ideea acestui interviu a venit in urma unui email in care cineva imi spunea ca insist prea mult pe antreprenoriat si prea putin pe artisti (poeti, scriitori, pictori, actori).

      Am fost martorul evolutiei Stefanei si vreau sa spun ca inspira in special prin naturaletea de care da dovada.

    • Multumesc mult de tot, Ani!!! Cuvintele tale mi-au atins sufletul! Recunosc … mi-au dat lacrimile … mi-am reamintit de liceu … E … wow …ce ai scris, ma simt coplesita, ma bucur si sunt o norocoasa ca am prieteni ca tine, care vin la spectacolele mele, care ma sprijina si care apreciaza cu adevarat ceea ce fac!!! Esti minunata!!! O sa ma apuc sa scriu toate povestile piperate care mi-au compus viata!!! Te imbratisez cu mare dor si drag!!!

  5. Un interviu care mi-a starnit emotii! Un interviu care ma face sa imi pun intrebarI si care Imi atrage atentia sa pretuiesc timpul. Sunt cu un pas In capcana a ce cred ceilalti ca va functiona pentru mine. Fac facultatea de mecanica, sunt bursier, insa fiecare zi de facultate ma face sa simt ca si cum m-as indeparta de mine. Am dat admitere la teatru si nu am fost admis. Intre timp mi-am dat seama ca nu teatrul in sine ma atrage ci sentimentul de a fi intre oameni si a transmite un mesaj. Acum caut cai spre oameni si incerc diferite activitati ce au asta in centru

    • Pe gratian l-am vazut manat de aceeasi nevoie. El a devenit antreprenor nu neaparat din nevoie de bani sau dintr-o viziune anume a viitorului. Mai degraba a vrut sa fie mereu inconjurat de oameni iar diferitele afaceri pe care le-a facut cat a fost tanar l-a ajutat in directia asta.

      Observatia ta legata de timp am simtit-o si eu in timp ce ii luam interviu Stefanei. Pentru ca de multe ori am senzatia ca e destul timp (in sensul de a amana proiecte importante pentru mine). Dar adevarul este ca atunci cand vreau un anumit stil de viata pentru mine, cu cat intarzii sa il traiesc, cu atat de fapt „fug” de el. Pentru ca momentul cel mai potrivit este ACUM.

  6. Multumesc pentru interviu.

    1. Mi s-a parut emotionant si plin de bucurie in acelasi timp si bravo pentru curaj Stefanei.

    2. Curajul de ati da voie sa fi fericit.

  7. Povestea ei m-a inspirat ca la cei 18 ani pe care ii am , sa imi urmez indeaproape, muncind in fiecare
    zi pana cand va deveni realitate visul meu cel mai mare din viata, acela de a ajunge digital nomad.
    Este o adevarata sursa de inspiratie, un om care a reusit sa se salveze, am toata admiratia pentru dumneai, serveste drept exemplu. ASA DA :D:D

    • si cu ocazia asta am mai aflat de un termen: digital nomad. 🙂
      E cam ce spun eu despre Lifestyle Business, dar probabil cu o nevoie de libertate de miscare chiar si mai mare.

      Multumesc mult pentru interventie si mult succes!
      Sunt convins ca poti.

  8. Imi place mult cand citesc despre povestile oamenilor care au curaj sa-si urmeze visurile. In 2014 ai scris un articol despre Rhea Costa, m-a inspirat povestea ei foarte mult, pentru ca e drumul pe care vreau sa-l urmez si eu. Stiu ca am scris atunci intr-un caiet, care si acum il am „si asa incepe totul” nu stiam atunci ce sa fac, dar dupa 2 ani fac curs de design vestimentar si incet se contureaza ceea ce-mi doresc. Iti multumesc pe aceasta cale! Si felicitari si succes Stefanei!

  9. Mi-a placut interviul…o stiu pe Stefana dar nu ii cunosteam toata povestea.

    Eu acum trec prin ceva asemanator cu ea…am renuntat la meseria de medic stomatolog si vreau sa ma dedic pasiunii mele pentru fotografie. Am renuntat inainte sa fiu pregatita din punct de vedere financiar, dar sper ca ma voi descurca…pur si simplu nu mai suport sa fac ceva ce ma streseaza din cale-afara.

    Consider ca nimic in viata nu e intamplator si chiar daca a facut o perioada altceva decat si-a dorit, poate e mai bine asa si nu ar fi avut cum sa ajunga unde e azi daca nu trecea si prin asta.

  10. Interviul? Autentic. Natural. Frumos! Ce avem de invatat de aici? Eu am invatat ca e pacat sa ne pierdem timpul pt niste banutzi necesar traiului de zi cu zi. Muncind (cu drag) ce ne place castigam de doua ori. Vin ceva banuti pt traiul de zi cu zi, poate mai putini la inceput pana ia amploare proiectul, dar sufletul „danseaza” de fericire!

  11. 1 + 2 Autentic, in stilul tau si dedicat in special oamenilor pierduti care doresc sa se regaseasca. Un impuls, inca o dovada ca se poate…
    Prind bine povestile acestea

  12. buna, un interviu adevarat, fara cuvinte introduse ca sa iasa bine articolul. Felicitari!
    sunt opusul Stefanei, retrasa, timida si fara multi prieteni. Pe Stefana am cunoscut-o in perioada Cobra 🙂 era izvorul meu de fericire, ma facea sa rad cand imi venea sa plang, ea stia sa schimbe tristetea in buna dispozitie. Cand oamenii din jurul ei sunt fericiti, ea stie ca si-a indeplinit obiectivul.
    Sunt mandra ca o cunosc si ii doresc sa stranga cat mai multe piese de teatru in CV-ul personal. Te imbratisez cu drag, Stefana!

    • Si eu te imbratisez, draga Anca! A trecut atata timp de atunci … multumesc pt sustinere si pentru frumoasele cuvinte, chiar m-au emotionat, mi-amintesc de nebuniile pe care le faceam impreuna! Ma bucur ca ti-a placut interviul! Te pup!

  13. M-am simtit ca intr-un film citind acest interviu. Este foarte bun si da mai vreau astfel de initiative.
    Daca ar fi sa iau o lectie (desi am luat mai multe) din viata Stefanei aceea ar fi sa nu renunt niciodata la visele mele si sa actionez in fiecare zi pentru a mi le indeplini.
    Iti multumesc Daniel, iti multumesc Stefana!

    • Si eu ma bucur ca pot inspira multi oameni! Multumesc si eu, Paul! Fara vise, fara dorinte, fara sperante … de ce am mai trai? Viata capata sens in momentul in care noi ii dam un sens!!!!

  14. Superbe eforturi, Ștefana!

    Cât timp ți-a luat să te dumirești ce vrei după accident? La mine calea către copilul interior e întreruptă și deși nu îmi place ce fac e greu să ajung la starea să mă gândesc la ce ador.

    Cum te-ai convins să sapi în tine serios pentru a afla răspunsul?

    Chiar a ieșit un articol fain, Daniel! Mulțumesc!

    O viață îndelungată pe scenă, Ștefana!

    • Doamne ajuta! Sa fie!!! Multumesc frumos pt aprecieri!!!

      Eram nefericita, ma enervam din orice.

      Era in mine dorinta, era ca o samanta in subconstient … ca sa iau decizia mi-a luat 3 saptamani, cat am stat la pat, cu piciorul in gips de sus pana jos.

      Am avut timp cu mine 3 saptamani sa caut ce vreau sa fac mai departe cu viata mea, de ce sunt nefericita si in ce domeniu pot excela din toate domeniile care exista unde as putea cu adevarat sa ma inplic cu tot sufletul si sa fac performanta.

      Si a fost nu doar dorinta la mijloc, ci convingerea mea ca sunt foarte inzestrata in directia asta, aveam o memorie buna, aveam umor si energie multa, aveam un fel de a povesti care capta atentia …

      Nu stiam cu ce se mananca in realitate, de fapt, actoria si cat poate sa fie uneori de greu si de provocator … insa am avut dorinta de a descoperi … si de a-mi depasi blocajele …

      Am decis sa o iau in etape si sa fac mai intai primul pas – sa caut ce probe se dau, apoi al doile – sa imi fac repertoriul, apoi al 3- lea sa ma inscriu si apoi sa intru la facultate.

      Apoi a fost MIB-ul … nu mi-am dat imediat demisia ca nu aveam nici o siguranta …

  15. 1 – Cum ti s-a parut interviul? Interviul este de o calitate inestimabila, deoarece ma regasesc in povestea Stefanei. Spiritul creativ nu m-a parasit niciodata, doar eu am uitat sa-l ascult si sa il las sa ma ghideze spre implinire.
    2 – Daca ar fi sa iei o lectie din povestea Stefanei care sa te ajute pe viitor, care ar fi acea lectie? Dialogul interior, cu copilul din mine, cand eu il ascult pe el, ci nu invers, cd il „strang in brate” si il incurajez sa viseze frumos si ii garantez ca voi fi alaturi de el in drumul spre succes.

  16. Ceea ce retin din povestea Stefanei este ca oricat te abati din drum, pana la urma, tot pe drumul tau revii. Modul in care revii poate fi mai dur sau mai frumos, depinde de fiecare.

  17. Bună, Daniel.

    Articolul tău despre povestea Ștefanei a fost impresionant, instructiv și redat cât se putea de frumos. Mi-a plăcut mult. Lecția de viață care se desprinde este aceea că oricât de dificil îți este, trebuie să lupți pentru a-ți atinge visul chiar cu riscul de a suferienorm sau, în cel mai rău caz, de a pierde. Îmi permit să cred că este mai rău pentru un OM adevărat să supraviețuiască, adr să nu își urmeze VOCAȚIA, VISUL, decît să sucombe până la urmă, în cel mai nefericit caz.
    În ceea ce mă privește pe mine pot spune cu mâna pe inimă că dacă aș mai avea 20 de ani, nu 51, aș face o facultate cu profil umanist, indiferent care, sau dreptul. Oricare din aceste mi s-ar potrivi mai bine ca una tehnică. Din păcate la vremea aceea,în anii optzeci nu erau prea multe opțiuni în orașul Craiova. Am absolvit facultatea de electromecanică…. Total împotriva vocației mele, Pe atunci încă nu aveam un vis. De-abia peste câțiva ani buni m-am apucat de scris și am apucat să-mi văd pria carte la vârsta de 35 de ani. În 13 ani am publicat 33 de cărți la editurile craiovene Alma și Reprograph. Însă de trei ani trec printr-o criză existențială profundă. Simt că deja m-am prăbușit, că sunt pe marginea prăpastiei.
    Îți mulțumesc încă o dată pentru acest e-mail. Cu drag.

  18. Un vis care a devenit realitat !! Foarte frumos interviul ff, frumoase realizari! Felicitari! Mie mi ar fi placut sa ma fac ….psiholog…! Acum 49 ani când am terminat eu liceul nu era sectie de psihologie. De asemenea , parintii mei nu aveau resurse materiale sa mi plateasca , intretinerea la facultate la Cluj unde am dat la I.C.E.F..”!! Am fost campioana la atletism, am profesat in invatamant, ca dascal necalificat, tata dorea sa ma fac in perioada aceea in 1963,,croitoreasa , mama dorea sa studiez, sa avansez,, in final in 1975 din gresala, am ajuns in croitorie, m am calificat , ajungând maistru, din acest domeniu m am pensionat! Atunci când un copil sau o persoana si doreste ceva sa faca in viata, el trebuie ajutat si incurajat! Stefana, si a implinit visul, eu o sa l îndeplinesc eventual…..intr o alta lume!Succes Stefana! Succes tuturor! Spor si un an m ai bun va doresc!

  19. Superb interviul, ca de altfel tot ce vine de la tine, atinge inima!
    Ma regasesc in povestea ei in ce priveste alegerea facultatii.
    De cateva luni sap in interiorul meu sa aflu ce anume as putea face ca sa simt acea implinire pe care o vad acum la Stefana!
    Ce am primit eu de la interviul acesta?
    Confirmarea a ceea ce am simtit inca de cand am citit pentru prima data in viata mea ceva scris de tine.
    Tu esti facut sa schimbi vieti, prin ceea ce esti si faci!
    Acum Stefana, alaturi de inca multi sunt convinsa de asta, este dovada vie ca ceea ce faci tu este scanteia care deschide inimi si da incredere in oameni.
    Vreau sa fiu si eu ca tine!
    Iubesc enorm sa fiu de folos oamenilor, vreau sa fiu oglinda in care ei sa priveasca si sa isi vada maretia interioara!
    Ma inclin cu gratitudine in fata Stefanei si a ta pentru munca voastra neobosita si iubirea care sunteti!

  20. O cunosc pe Stefana, ii stiu pasiunea, si oarecum povestea. Interviul s-a terminat in lacrimi nu doar pentru ea… ci si pentru mine…asa cum sa terminat si mastermind-ul care cred eu ca a fost un mic punct de cotitura in cariera Stefanei… Si Stefana stie despre ce vorbesc. O iubesc pe aeasta femeie, buna, nebuna, vesela, sensibila, iubitoare, Frumoasa, talentata…si sincer, as putea continua cateva minute bune.
    Ca si lectie din Povestea de viata a Stefanei as lua partea in care nu trebuie sa renunti la visul tau, partea in care nimic nu e suficient de mare ca si sacrificiu in fata unui asemenea vis…
    Multumesc pentru asemenea articol, Stefana merita sa se scrie despre ea, si asa cum mi-a placut sa ii spun Stefanei… ” Draga mea…asta e doar inceputul ” Te iubesc om minunat !

  21. Hei! Bună! Sunt Ioana, chiar surioara mai mică a Stefanei!
    Fără glumă!! Bine că nu sunt chiar așa de mică pentru că ne desparte doar un anișor…
    Sunt foarte mândră de ea, că a reușit să își atingă un vis, transformându-l în realitate! Si pot sa iti zic ca acest lucru se datoreaza cumva din familia noastră, dar nu atât prin sustinerea si încurajarea parintilor noștri (pt. că asa cum povestește si ea mai sus, părinții nu ne ne-au susținut niciodată in alegerea unei meserii pt. talentul nostru, ci doar pt. acele meserii care iti puteau asigura o pâine și în vremurile mai grele, indiferent dacă aveai sau nu potențialul vocațional de a le face..), ci prin educatia primită in perioada in care încă ne aflam la scoală si „ne luptam” pentru o notă cât mai bună. Da, „ne luptam”! Vorba vine… pentru ca am fost sub „dictatura” unei educatii foarte exigente, dure… pentru a ne face temele cât mai bine..:))), prin stimularea spiritului combativ si câștigător, in mod constructiv si corect. Adică, sub influența frazelor gen „dacă vrei, poti”, „nu există „nu pot”, există doar „nu vreau” „, „viața e o luptă continuă”, „trebuie să înveți dacă vrei să iei o notă mare” sau „dacă ai carte, ai parte” si „treci si învață, că dup-aia vei avea timp toată viața să faci ce vrei tu”…
    In fine, desi nu eram sustinute si ajutate in împlinirea dorințelor sufletului nostru… (Ștefana voia actorie, eu muzică..), practic am trăit permanent sub influența spiritului idealist, care ne insufla mentalitatea visătorului, care crede cu tărie in visele lui si care luptă neincetat pentru realizarea acestora. Si această mentalitate, deși dură si cam suprareală… :))) ne-a transmis mereu convingerea că pentru a obține ceva, trebuie să facem ceva, să depunem un efort pentru că, fără acesta nimic nu se poate realiza in plan fizic. Însă totodată, ne-a transmis și forța de a crede mereu în noi si de a ne baza întotdeauna pe ceea ce oferim nouă înșine din propriul eu. Căci dacă nu dăm din noi nimic, nu obținem pentru pentru noi nimic!.. Bineînțeles că, contează enorm de mult și oamenii pe care îi întâlnim în parcurgerea străzii noastre. Acestia ne pot întări încrederea in propriile noastre capacități retrezind acel „remember”, stimul sau imbold în îndeplinirea viselor noastre care au fost înăbușite si îngropate de resemnare. Si tu cred că ai fost unul dintre aceștia, o persoană cheie în viața surorii mele, care i-a retrezit acea amintire al unui vis important pentru sufletul ei… poate cel mai important, acela de a fi actriță și de activa în domeniul actoriei si pentru care era gata-gata să renunțe … desi făcuse atâââtaaa stradă si atâââteaaa sacrificii pentru realizarea lui.
    Pentru asta, din suflet, îți mulțumesc!

  22. Este foarte interesant interviul, ma reflecta pe mine, mai putin ultima parte, cea legata de urmarea visului, la care inca lucrez.
    As fi preferat mai multe detalii: de unde a invatat lucruri legate de afaceri si de management? Cum de nu a suferit pierderi financiare la inceput si cum si-a pastrat oamenii aproape?
    Este un noroc ca nu au plecat cele doua colege cu care si-a creat compania? Si pe doamna aceea care a ajutat-o pe partea de marketing cum a cunoscut-o? Este doar un noroc?

    • Multumesc frumos pentru apreciere si pentru ca mi-ai ridicat la fileu aceste intrebari.

      Ar trebui un alt articol ca sa le dezvolt pe toate acestea.

      Am sa iti raspund pe scurt:
      – prima mea interactiune cu ce inseamna business si marketing, promovare a fost la cursul online MIB (Mentorship in Business) organizat de Daniel Zarnescu si Gratian Sonu, de unde am invatat destul de multe lucruri de baza pt punerea pe picioare a unui business

      – am fost de-a lungul celor 3 ani jumate – la multe cursuri, conferinte, evenimente de networking cum sunt: Business Days, Open Connect etc. Unde mi-am facut noi conexiuni si de la care am plecat cu multe informatii, pe care le-am si aplicat in mare parte
      – pe Andreea, fata care ne-a ajutat pe partea de marketing – promovare am cunoscut-o la un curs de antreprenoriat pe care l-am urmat impreuna cu asociatele mele la SNSPA si cu care am ramas in stransa legatura, pentru ca intuitiv am simtit ca e un om care a studiat mult, determinat, ambitios si care pune mult suflet in ceea ce face; am cultivat o relatie cu ea, nu am avut doar o singura colaborare si atat

      – faptul ca am ramas impreuna alaturi de cele 2 partenere ale mele se datoreaza faptului ca desi de multe ori avem puncte de vedere diferite, ciondanindu-ne uneori, am lasat orgoliile sa nu ne afecteze relatia, am realizat ca fiecare dintre noi este o persoana de incredere, pe care te poti baza la nevoie si care isi doreste din tot sufletul sa devina real acest vis de a aduce o schimbare in bine lumii in care traim, sa vedem oameni mai fericiti si mai puternici, mai curajosi si mai onesti in jurul nostru, in societatea noastra

      Sper ca ti-am raspuns in linii mari la intrebari.

  23. M-a impresionat Stefana si ma bucur pentru ea. E minunat ca a gasit calea de a renunta la compromis, a-si trai pasiunea si a trai din pasiunea ei. Am prieteni actori, care realmente fac foame, dar „mananca teatru pe paine”si nu si-ar schimba meseria. Traiesc la peste 300 km de Bucuresti si ca sa ajunga la castinguri trebuie sa faca sacrificii pentru banii de drum…
    Lectia principala cu care raman este ca atunci cand pastrezi vie flacaruia din tine, universul comploteaza in favoarea ta… semnalul pica pentru a te rupe de o organizatie care nu ti se potriveste, intalnesti oamenii care iti pun intrebarile potrivite si …ajungi la claritate printr-un efort a carui amploare nici macar nu o poti cuantifica. Succes Stefana!!

    • Multumesc, Silvia! Asa este, am prieteni care nu au bani de tren sa vina in Bucuresti la castinguri, se imprumuta, nu au bani de o cafea, lucreaza in baruri ca ospatari aici sau in alte tari straine, insa nu pot renunta la actorie, ii macina si ii anima si capata forta si incredere atunci cand sunt pe scena! Transmit emotie si pun o farama din sufletul lor de fiecare data cand urca pe scena!

  24. Interesant. E greu, dar merita. Asa am decis si eu. Cred ca e important ca sa ai o confirmare pentru ce faci. Tu de exemplu cauti confirmari de la cei care iti trimit mesaje, cum sunt eu acum si-ti spun ca esti scriitor. Confirmare poti primi de la oameni, de la Dumnezeu. Da, de ce te miri? Am avut un unchi care s-a facut preot ptr ca Dumnezeu i-a spus. Eu l-am cunoscut bine si oamenii apoi au confirmat chemarea lui. Mi-a placut un comentariu unui prieten. Zice ca fiecare om este un vis al lui Dumnezeu. Adica fiecare are o chemare. Su daca o stii, intri in destin. Interesant. Ar fi interesant sa promovezi aceasta intrare in destin, sau cum s-ar zice, cunoasterea vocatiei, sau implinirea visului celui care te-a facut.
    Cu drag, Liviu

  25. ” Era destul de tarziu, aveam aproape 30 de ani. Si mi-am spus atunci ca daca traiesc 80 de ani, mai am 50 de ani intregi in care sa fac acelasi lucru.”

    Aici mi-a adus aminte de noua senzație din modă, bătrânelul acela de 80 de ani, coreean parcă e.
    Ai o viață, fa ceva cu ea, găsește-ți un scop și lupta pentru el, asta face viața sa merite traita , iar drumul pana acolo e frumos.

    So, never give up

  26. Povestea asta mi-a reamintit de parintii mei care nu m-au lasat sa fac actorie.
    Asa ca am fugit de acasa si m-am facut actor.
    Asta cred ca este calea cea mai sigura catre fericire: Sa faci ce iti dicteaaza inima.
    Multumesc foarte mult Daniel pentru acest articol care cred ca va misca multe minti blocate.

  27. Jos palaria Daniel. Motivatie, inspiratie, dorinta mixate cu daruire si visul se transforma intr-un jurnal de calatorie ce inspira si indeamna si pe altii sa indrazneasca din nou sa viseze. Este calea prin care putem trasforma calatoria noastra in acest timp si spatiu intr-o poveste de succes si evolutie personala fara precedent. Se poate sa misti muntii din loc doar daca iti doresti cu adevarat asta.
    Povestea mea seama cu a lui Stefana dar ca eu nu am o facultate in domeniu. Tot asa la indemnurile celor din jur am pornit un asemenea bussines tot in urma unor sedinte de coaching. Sunteti incredibili cum puteti schimba cararile oamenilor. Eu nu pot decat sa ma declar o invingatoare in urma acelor sedinte. Sunt complet setata pe drumul pe care am pornit. Mi-au placut intotdeauna povestile cu final fericit. Parca tot mai multi oamenii se intorc la aceste povesti
    pentru a gasi surse de inspiratie pentru viata lor. Si asta nu este decat un semn pozitiv de schimbare pe toate planurile.

  28. Interviul acesta m-a motivat grozav! In prezent sunt intr-un moment de cumpana, iar acest interviu mi-a oferit incredere sa continui in directia in care am luat-o in urma cu cateva luni, sa fac fotografie. Multumesc Stefana! Multumesc Daniel!
    Bafta!

  29. Mi-a placut ca si-a facut curaj in final sa-si urmeze visul. Decizia cu divortul in schimb mi s-a parut proasta. Nu trebuia resetat chiar tot.
    Am invatat ca se poate, ca se poate schimba macazul si ca rezultatele vin atunci cand faci ce-ti place pentru ca atunci si tragi tare.
    Asadar curaj!

  30. Este o poveste foarte interesanta, cand citesc anumite interviuri cum au ajuns oamenii acolo unde sunt, ma motiveaza si mai mult, imi da o stare in care realizez ca se poate, trebuie doar sa sti ce iti doresti si apoi sa mergi pe acel drum si sa depasesti obstacolele care apar, dar sa iti continui drumul inainte, si cand ajungi acolo unde iti doresti cred ca este o satisfactie imensa, felicitari, este un exemplu ca se poate

    • Multumesc frumos, Simona! Asa e – cand iti e foarte clar ce iti doresti si iti prioritizezi acel ceva, atunci e mai usor sa mergi in directia potrivita si sa iti realizezi visul! Succes in tot ce iti doresti cu adevarat din inima!!!!

  31. Aproape ca mi-a curs o lacrima… nu stiu daca din cauza interviului in sine ci din realizarea faptului ca suntem atat de multi care ne pierdem visele pe drum dintr-un motiv sau altul! Asta face interviul acesta, te trezeste la realitate. Daca ar fii sa iau o lectie din asta… e aceea cu care cochetez de cateva luni, sa nu ascult de nimeni, sa fac ce nu pot pentru a ajunge acolo unde imi doresc in ciuda prevestirilor celor din jurul meu, desi Doamne!, cat e de greu sa nu fie nimeni care sa te lase macar in pace, nu spun sa te incurajeze, ca deja cer mult. Doar sa taca si sa te lase sa lucrezi la visul tau.

  32. oooo,ce poveste…ce mult mi-as dori sa pot sa fac si eu o schimbare in viata mea,sa fac ceea ce-mi doresc…nu stiu daca as fii capabila sa fiu o actrita,desi imi place sa retin orice,imi place sa compun orice,imi place sa citesc si imi place sa cant…dar eu,din pacate lucrez intr-o firma de cablaje,la calculator..Lucrez ca sa pot sa-mi platesc facultatea de Stiinte Enonomice 🙁 ..nu e ceea ce-mi place in viitorul meu,dar ce pot sa fac??? ca nu am cunostinte care sa fii fost ceva oameni cunoscuti in viata asta..nu cred ca voi intra la facultatea de actorie,desi mi-as dori 🙁